O zadarnicie anume

Cine s-a deprins, prin decenii, cu ideea Monicai Lovinescu ca intrupare a triumfului (cultural, politic, social, conjugal) va fi surprins citind acum* convingerea autoarei privind “sentimentul dominant al zadarniciei, pe care tata mi l-a trecut si mie”.
Venind in librarii cum nu se putea mai bine, adica aproape simultan cu “Usa interzisa” a lui Gabriel Liiceanu, noul volet al jurnalului Monicai Lovinescu se inscrie in acelasi joc al naturii luptatoare cu pulsiunile scepticismului. Intre fondul autopostulativ, tentatia melancoliei si spectrul esecului. Intre forta de constructie persuasiva a eului si gustul infrangerii, incercat sistematic.
La prima vedere, desi totul e defect in Romania anilor ’80, totul e perfect in imaginea pariziana a cuplului Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, de stapani mediatici cvasi-absoluti ai exilului (intern si extern). In ciuda multelor antipatii care-i inconjoara, din Chicago la Aachen, de la Montreal in Madrid si la Freiburg (basca bucuresteana “operatiune Eterul”…), in ciuda invidiilor starnite, a nesfarsitelor intrigi de salon si coterie tesute in jurul celor doi, fapt e ca toata lumea ii cauta, ii cultiva cu scrasnet sau veneratie si tremura in asteptarea verdictelor lor, fie ele estetice sau morale, fie politice sau administrative. Biroul Europei Libere din Paris era in deceniul noua al veacului trecut o Mekka a exilului romanesc, o fortareata a literaturii profesate ca subminare estetica a dictaturii, o placa turnanta a informatiilor, a lucraturilor si – vedem mai limpede acum – a conflictelor mai mult sau mai putin exhibate cu centrala muncheneza si chiar cu conducerea americana.
Trei sunt, in acest jurnal, marile surse de amaraciune ce alimenteaza gustul de cenusa al zadarniciei: 1) necoagularea (nefinalizarea) nici unei tentative de revolta anticomunista in Romania – o tentativa clara, puternica, de masa, ori macar de breasla, cu coerenta si forta de impact la nivel national; 2) persistenta sinucigasa (de nu criminala) a stangismului in cuprinsul intelighentiei franceze, refuzul ei feroce de a accepta echivalenta totalitarismelor in secolul XX, nesatiul cu care condamna la dreapta ceea ce aplauda la stanga, cecitatea auto-programata a socialistilor s.a.m.d. (v. 21 febr. 1982, 8 aug. 1982, 16 iulie 1983); 3) “prudenta excesiva” a politicii de la varful Radio Free Europe (“Americanii de la RFE numai gazetari nu sunt, ci tot felul de functionari care se ocupa cu politia stirilor”, pg. 93) fata de Romania unui Ceausescu tratat pana spre 1987 cu oficiala condescendenta si chiar admiratia de la 1968 (v. 9 iul. 1982, 7 febr. 1983, 5 sept. 1984, dar mai ales 13 iun. 1983 si 12 sept. 1984).
Astfel, fiecare zi din viata autoarei este un amestec de speranta, teama si resemnare. De fervori culturale (extrem de rare sunt zilele fara lecturi, fara un film, un spectacol, o intalnire culturala) si dezgust, de excitatie politica si lehamite. 1981-1984 va sa zica scandalul MTS, revolta lui Dorin Tudoran, jurnalul lui Ion Caraion din “Saptamana”, cazul Goma – V.Tanase – Motu Haiduc – DST, relatia A. Haig – Stefan Andrei – parintele Calciu (cu concluzia: “Americanii sunt niste naivi congenitali”).
De-a lungul drumului, numai trei figuri fara fisura, inconjurate cu constanta admiratie si empatie (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Nicolae Manolescu, dar si Dan Haulica); dilema literar/moralitate (v. disputa in jurul lui Radu Petrescu, 25, sau Gorki, 169), teama lor ca, dezvaluind zonele subversive din cartile publicate in tara, fac deservicii autorilor (care autori, de altminteri, voiau si nu voiau sa le fie etalate la soare soparlele, v. aici cazul Refugiilor lui Buzura), Conferinta scriitorimii din 1981, telefoanele zilnice din tara si cate altele.
De notat bemolul asezat la cheia encomiastica in cazurile G.G. Marquez, Milan Kundera si V. Grossman, rezervele fata de N. Steinhardt (“lipsa de rigoare estetica” si optiunile socant-acomodante, v. 253), revelatiile pe nume Gabriela Adamesteanu si Mircea Daneliuc, imaginea lui Sorin Dumitrescu (“o buna constiinta lina”), Adrian Marino (“…aducand un temei opiniilor care circula asupra lui in tara”, 209), Mircea Iorgulescu (la 11 iul. 1983). Plus detalii captivante despre Alexandru George, Valeriu Cristea, Paul Barbaneagra (“fanatismul lui e senin si bine intentionat”), I.D. Sarbu, Paul Dimitriu (“de ani de zile agent, il plangem deci”), Dan Zamfirescu stupefiant ca de obicei (v. 11 nov. 1982) etc.
Sigur, ce se vede iti turbeaza salivarele imaginatiei gandind la ce a ramas inchis in carnete, precum in cazul relatiei dintre memoriile lui E. Lovinescu si socanta cantitate de aqua forte din agendele tiparite postum… Una peste alta, acordati-va un minut de liniste si priviti coperta cartii de la Humanitas, cu intrarea in casa pariziana a “Monicilor” si “Ieruncilor”, o Casa a lecturii in exil, care este exact inversul Casei Scanteii. Cum ar spune Cioran, nici o zadarnicie nu este-n zadar. Nu credeti?

*) Monica Lovinescu, Jurnal, 1981-1984, Editura Humanitas, 367 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar