Oameni la cutie

La doar 52 de ani, Dan Ciachir musca din trecut cu savoare* si incepe o suita de evocari cu figuri si intamplari din anii 70-80, el, pentru care Petru Dumitriu cu a sa “Cronica de familie” vine al treilea in preferinte, dupa I.L. si Mateiu Caragiale.

Adica noi, cei de 50 de ani, de ce n-am avea dreptul sa ne incepem memoriile? Marturisesc ca l-am citit cu invidie pe Dan Ciachir. Ce curaj simplu si ce lipsa de infatuare in gestul lui! Nu de alta, dar nici mediul, nici literatura nu prea ne mai dau motive de surfilari eseistice, astfel incat tot mai tare ne trage ata sa ne scriem viata, sa citim istoria prin genele si venele noastre, prin dosarele, fantasmele si vinovatiile noastre. Jurnal propriu-zis din anii 80-90 au publicat pana acum, dintre optzecisti, Stelian Tanase, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, dar in materie de evocari si memorii propriu-zise, la 50 de ani, cred ca volumul lui Dan Ciachir este o premiera.

Poet la fire, reveur solitar, dar pamfletar coleric la o adica, Dan Ciachir cultiva cu sarm si pericol o dualitate deconcertanta, afisand un calm englezesc dar fiind angajat cu tarie in politica duhovniceasca, paseist cu diplomatie, moralist cu sapte cutite sub sutana, epicureu cu nostalgii isichaste, gazetar cu nerv doctrinar si apetit doxologic. Nu e de mirare ca a ajuns expert tocmai in Nae Ionescu, adevarata emblema a proteismului altoit pe-o fibra secreta de narcisism. De aceea si incap in lumea lui “apusa” atatea stari antinomice si forte contradictorii: Nina Cassian si D. Staniloae, reveria athonita si pasiunea pentru limuzinele de lux, Iosif Sava si Petre tutea, smerenia retractila si politichia de amvon, mondenitate si patriarhalitate, Iustin Moisescu si Alexandru Paleologu, totul sorbit intr-un egocentrism deloc suparator, ba chiar simpatic.

Ce lume, ce epoca moare in amintirile autorului? Lumea “sezonistilor” din rezervatia ceausista de la 2 Mai, redutabila supapa de libertate ingaduita elitei, de la N. Steinhardt la Titus Popovici, de la Sergiu Al. George la Dorin Dron, de la Irina Petrescu si Virgil Ogasanu la fiul lui Iosif Chisinevschi si Mircea Florian, Alexandru Ivasiuc, Dan Laurentiu, Virgil Mazilescu, vazuti la 2 Mai, acolo unde nudismul si saloanele literare de seara, patronate de Nina Cassian au reprezentat “o stare de spirit si o alternativa” la lumea plenarelor de partid. In 1990, vazand guvernul Petre Roman, chiar asta am simtit si am scris, ca avem “guvernul de la 2 Mai”. statiunea-pepiniera, ca si utecismul de la Costinesti din anii ’80, pentru alternativele “soft” ale socialismului de tip occidental. Oricum, cazul 2 Mai ramane un dosar extrem de interesant.

In al doilea rand, lumea acelui Petre tutea care exclama in 1969 (“inainte de a se intrerupe o clipa, ca sa dea mana cu mine, care ii eram prezentat de gazda”): “Marx era un onanist”. Un Petre tutea care nu vorbea cu N. Carandino si Leon Kalustian, care-si permite gesturi de nabab tocmai din saracie si care-si povesteste printre licori si prajituri Krantz dialogurile cu Anastasie Mikoian din Moscova lui 1940. Un C. Noica descoperit cu stupefactie de tanarul Ciachir intr-un album de familie ca perfect om de lume, “in smoching, valsand cu o cucoana cu tot spatele decoltat,…”. La fel de uimit vede fotografii cu Iustin Moisescu “din vremea cand preda la Varsovia, inalt, brunet, cu tamplele negre bine tunse, purtand cu distinctie fracul sau smochingul, cu o havana intre degete…”

Mai departe, un Tascu Gheorghiu, relicva mateina in Bucurestii care inca mai “dispuneau” de cofetaria Nestor (acel Nestor care fusese unul dintre discipolii cofetari ai fratilor Capsa), Tascu care “avea orarul lui Pasadia, adica nu iesea niciodata din casa mai devreme de ora 19”: “Indata dupa miezul noptii, singur sau impreuna cu insotitorul care-i tinuse de urat, strabatea agale, in circa un sfert de ora, distanta dintre braseria Union si restaurantul Lido, unde ramanea pana la 2-2,30 din noapte”. Si inca multe altele, bine intepate la insectar: “privirea dispretuitoare” a lui Eugen Jebeleanu, fixat ca un pasa la masa lui din restaurantul Uniunii Scriitorilor, Aurelian Andreescu prins intr-un frumos gest aristocratic, in holul unui hotel, cu “doamna Doina Badea”, un ceas de contemplatie in biserica greceasca din Constanta (oras pretuit inclusiv pentru Blocada lui Pavel Chihaia), un Mircea Grigorescu fentat la audiente de George Macovescu, a carui tinerete gazetareasca si politica o pastorise, un Gogu Radulescu invitandu-l la masa lui pe Tascu Gheorghiu, traducatorul lui Maldoror, un Zaharia Stancu in tanar santajist (de Wilhelm Filderman) si autor de “Oameni cu joben”, atmosfera de la Athenee Palace si Lido, unde nu putine condeie ceausiste s-au dorlotat din plin, ca sa nu mai vorbim de ultimele capitole ale cartii, cele dedicate culiselor vietii bisericesti, de unde Dan Ciachir are a ne face un munte de revelatii, nu scandaloase, dar, in orice caz, picante. De aici (ca si de la eventuala – si necesara – insectariere a unor personaje precum Eugen Barbu) poate sa porneasca viitorul volum de evocari. Nu?

*) Dan Ciachir, “Cand moare o epoca”, Editura Anastasia, 127 pag.