Oameni obișnuiți/ de Daniel Cristea-Enache

După douăzeci și cinci de ani de la publicarea primului său roman, Firesc*, Petru Cimpoeșu vine cu o a doua ediție a acestei cărți: o ediție revăzută, dar nu într-atît încît pariul prozatorului cu sine însuși să nu poată fi observat.

Pe de o parte, tînărul (în 1985) autor făcea o proză de acuratețe realistă intrînd în exact acele medii muncitorești pe care forurile le recomandau – și, în anii ’50, le impuneau – scriitorilor noștri. Ca și mai vîrstnicul Augustin Buzura, Petru Cimpoeșu descrie meticulos viața oamenilor muncii și felul în care microcolectivitatea din “conducătoarea” clasă a proletariatului construiește, zi de zi, socialismul. Provocarea și a romancierului “șaizecist”, și a celui “optzecist” este să răstoarne, cu reprezentările lor pregnante, penetrante, clișeele de realism socialist convertit naționalist în cultul celui mai iubit fiu al poporului. Dincoace de lozinci, de discursuri mobilizatoare, de fraze standardizate, este viața adevărată a oamenilor obișnuiți, urmărită atent în gesturile și spusele lor sau recuperată dintr-o interioritate lăuntrică adeseori sondată. Și aici se vede un al doilea pariu al autorului, acum, omologat: tînărul Petru Cimpoeșu ambiționa să facă, totodată, și proză psihologică viabilă cu aceste personaje recrutate nu numai din rîndul intelectualilor. Și un muncitor, un maistru sondor, un mecanic, un șofer (deja, cu șoferii, intrăm în plin Șukșin), o cîntăreață de muzică ușoară reprofilată pe romanțe pot reprezenta, epic, mai mult decît o siluetă ce trece prin decor sau un număr pierdut într-o statistică.

Intelectualului mai reflexiv și cu o privire analitică mai specializată îi revin însă, în Firesc, o bună parte din obligațiile auctoriale. Și Iunia Poenaru, stagiara venită la secția Ața-Brateș, în “văgăuna asta, la capătul lumii”, și Adam Nica, încă-tînărul inginer de foraj care a parcurs experiența adaptării și scufundării în mediu – amîndoi mai mult observă, analizează, detaliază decît să facă acele gesturi pe care cam toată lumea (inclusiv cititorul) le așteaptă de la ei. Iunia, o tînără fermecătoare care încă n-a învățat cum să-și înceapă viața, apare de fiecare dată inhibată, reținută, încurcată, confuză, fără experiența feminină și socială a replicii venite la momentul potrivit ori a zîmbetului adresat cum și cui trebuie. Perechea oficială a lui Adam, Tamara, de reduse capacități intelectuale, are acel savoir vivre socialist care Iuniei îi lipsește cu desăvîrșire. Stagiara noastră se “consolează” atunci cu scrisul, notînd într-un jurnal ceea ce ar trebui să facă în realitate, și nu face. Prologul ținînd…. aproape jumătate de roman este constituit de chiar jurnalul Iuniei: dar nu unul la cald, pe viu, în notația directă a întîmplărilor fiecărei zile, ci unul dilatat-retroproiectiv. Complicîndu-se inutil, Iunia, fosta elevă-model care a cîștigat detașat “competiția virtuților”, nu va găsi pînă la final drumul direct către propria viață. Jurnalul se va întrerupe fără ca acest personaj feminin atît de interesant să găsească supapa eliberatoare.

La capătul celălalt al relației sentimentale pe care mai toată secția de extracție o așteaptă, dar care nu se mai încheagă, Adam va duce la o adîncime uimitoare inerția, abulia, inadecvarea la realitate. Iunia și Adam, văzuți de toți cei din jur ca un cuplu perfect, sînt, la modul simbolic, frați: la fel de nepricepuți, șovăitori și stîngaci în a face și a spune ceea ce altora li se pare absolut firesc. O scenă memorabilă îi grupează pe Adam și Iunia, pe punctul de a deveni amanți, plus un Huștiu mai experimentat, într-un cadru de interior. Al treilea aruncă o replică de încălzire și face cîteva glume reușite creînd dintr-odată o atmosferă plăcută. “Îi pălise pe nepregătite vioiciunea”, surprinde preludiul promițător naratorul impersonal din Epilog. (Firesc are două jumătăți: un Prolog și un Epilog!). Imediat Huștiu “povesti” – perfectul simplu pentru o situație cîtuși de puțin complicată – o partidă de șah jucată de el cu un mecanic și pe care o pierduse. Și acum, intră în cadrul epic și se dilată monstruos, instalîndu-se pentru o durată înnebunitoare, “stilul” lui Adam de a participa la conversație și a face curte tinerei pe care o iubește. Începe și el să povestească despre o partidă jucată mai demult: “Pînă la mutarea a douăzecea partida fusese echilibrată; el juca cu negrele. Jucau ambii foarte prudent. Mai rămăseseră pe tablă caii, reginele, cîte trei pioni și un nebun și bineînțeles regii. Nu știa absolut deloc ce vrea, dar le mai spuse că el avea o poziție foarte încurcată. Ar fi vrut să renunțe la cal și nebun pentru a putea juca mai degajat cu regina. A mutat calul din b7 la c5, asta reținea exact. Mardare l-a atacat cu nebunul său, i-a dat șah și-i ținea regina la o parte… – Bine, zise nerăbdător Huștiu, să presupunem. – Și atunci eu, ce credeți că am făcut? Ei așteptară fără pic de curiozitate continuarea. De fapt își dăduse seama că nu-i interesa cîtuși de puțin, însă în acel moment nu era pregătit pentru a se opri. El avansase cu pionul din d5 la d4, atacînd astfel nebunul lui Mardare pentru a-l determina să plece. Se înțelege însă că Mardare i-a ghicit intenția. Totuși, a acceptat, a dat nebunul pe cal. Abia acum partida devenea interesantă, echilibru, deși nu se schimbase vizibil, își modificase structura, calitatea, Mardare luptînd cu doi cai contra nebun și cal… În timp ce vorbea avea dinaintea ochilor tabla de șah – și o are și acum, rememorînd, împreună cu imaginea meticulozității sale de atunci în a o reproduce, a minuțiozității maniacale, obositoare, cu care le-o descria.” (pp. 169-170).

Descrierea aceasta întreprinsă de nefericitul locutor continuă pe încă două pagini, lent desfoliate de Petru Cimpoeșu. Efectul nu este însă comic și nu vine, ca în Simion liftnicul, din ruptura de registre, al personajului prea implicat și al naratorului ce ne face ironic cu ochiul. E dramatic. Scena de față îmi pare o scenă-cheie. În relatarea jalnică a bărbatului îndrăgostit de stagiara care, la rîndul ei, îl iubește (urmărindu-l inițial cu maximă atenție), ghicim drama cuplului imposibil de constituit. Adam povestește, povestește la nesfîrșit blestemata sa partidă de șah – iar diforma, monstruoasa lui relatare nu mai poate fi întreruptă decît prin paranteze de luciditate reflexivă (“Sînt jalnic, sînt stupid, sînt lamentabil, își spunea, văzînd-o cu capul căzut peste ceașcă, dar nu se putea opri, nu știa nici el de ce.”) sau prin distanțări operaționale pe care, vai!, numai naratorul impersonal din a doua parte a romanului le mai poate face: “Cei doi se resemnaseră, parcă ar fi știut că nu va mai termina niciodată, fuseseră prinși în această capcană, așa își vor termina zilele, ascultîndu-l”. Cum se va încheia totuși această atît de ridicolă și revelatoare scenă a “cuceritorului” logoreic și a îndrăgostiților stîngaci asistați de un al treilea? Printr-o fisură deodată apărută, de abisalitate a personajelor, specifică mai curînd romanelor lui Nicolae Breban: “într-o pauză în care nu-și amintea prea bine mutarea următoare, Iunia îi spuse lui Huștiu: – Azi m-am îmbrățișat cu Adam lîngă groapă… Și continuă explicînd întîmplarea, astfel că Adam trebui să tacă, iar cînd ea termină, lui îi veni ușor să facă uitată povestea partidei sale cu Mardare. Au putut vorbi apoi despre altceva, dar puțin, temători, cum ar mai înota cineva care a scăpat dintr-un vîrtej – frica, groaza de înec încă nu i-au trecut.”

Firesc developează așadar drama a două personaje de a nu putea atinge, în ceea ce ar fi trebuit să fie întîlnirea vieții lor, tocmai firescul. Pentru a contura această imposibilă apropiere și a duce lucrurile către deznodămîntul tragic, Petru Cimpoeșu creează o galerie întreagă de personaje așa-zis secundare, cu un anume rol în desfășurătorul epic, dar și de o varietate și o expresivitate tipologică remarcabile. Ținîndu-se de coordonatele realiste, autorul nu va căuta să pună tușe prea groase, care să schimbe regimul romanului său. Firesc rămîne o proză realistă și personajele care îl traversează sînt, în primă și ultimă instanță, niște oameni obișnuiți. Dar sub un anumit unghi de focalizare, trăsăturile individuale și comportamentul cotidian al “oamenilor muncii” se redispun cu totul altfel. Cîte siluete, atîtea figuri greu de uitat; și cîte figuri de personaje, tot atîtea experiențe personale, biografice, sociale, ce așteaptă să fie scoase la lumină.

Efortul – și reușita – romancierului este să înscrie fiecare secvență, aparent disparată, într-un tablou de mai mari dimensiuni și în cursul general al întîmplărilor. Sonia, nevasta destul de picantă a mecanicului-șef Budu, are bucurii adulterine cu mai vechea noastră cunoștință, inerțialul Adam. Tamara, logodnica acestuia din urmă, își încearcă șansa la București, crezîndu-se cîntăreață. Budu, bărbatul impotent de o mare volubilitate compensativă, plănuiește să se sinucidă și face tot felul de preparative în vedea sfîrșitului. Acesta, pînă la urmă, va veni: dar nu la un actor de provincie ca el, ci la o tînără de cuvînt ca Iunia Poenaru. Voaiteș, om și mai “obișnuit”, mai “simplu”, își bate capul cu învățătura deși este aproape bătrîn și are mai multă experiență de viață decît toți inginerii aceștia tatonanți și ezitanți. Neagoe, primul pe scara ierarhică în acest peisaj cu sonde petroliste și sondări psihologice, rezolvă de obicei lucrurile și situațiile, oricît de complicate ar fi ele: mai puțin pe acelea ce se vor lega, implacabil, într-o traiectorie ducînd către deznodămînt.

Ceea ce ar fi putut însemna o colecție de portrete și o succesiune de schițe e însă de la bun început un roman, și încă unul puternic. Perspectiva întregului se întrezărește în suita detaliilor “anodine”, în cîmpul lor de forță; iar amănuntele care mai scapă privirii unuia sînt aduse, din urmă, de către curiozitatea reconstitutivă a altuia. Cel mai lipsit de scrupule personaj din Firesc, abjectul dostoievskian poreclit Robotu, este numai detonatorul sfîrșitului tragic; dar drama întreagă devine posibilă, apoi probabilă, apoi inevitabilă printr-o minuțioasă organizare epică a neștiinței de a-ți trăi viața.

*) Petru Cimpoeșu, Firesc, roman, ediția a II-a, revăzută, Editura Polirom, Iași, 2010, 304 p.