Oameni si papusi

O premiera la Teatrul “Tandarica” inseamna – o sa va spuna multi – nu numai ocazia de a vedea un spectacol, mai bun sau mai rau, cu mai multe ori mai putine papusi (ori deloc…), ci si ocazia de a zari ochii stralucind de nerabdare ai micutilor spectatori, de a asculta cu induiosare observatiile lor inocente, de a te patrunde si tu, om mare, de emotia lor curata… s.a.m.d. La retorica lacrimogena suntem imbatabili. Riscand sa va dau fiori de spaima, voi spune ca pentru mine este doar cu totul altceva. Tot o ocazie, dar…

… dar numai ocazia de a studia masura in care teatrul de papusi scapa (sau nu) de meteahna ce invadeaza tot mai agresiv scena romaneasca: lipsa de profesionalism. Desigur, atunci cand discutia depaseste acest nivel, cand, adica, spectacolul merge perfect din punct de vedere tehnic, poate si ochiul de soacra al criticului sa se inchida alene, lasandu-i pe ceilalti doi (ochi, fireste) sa se bucure de toate deliciile insirate mai sus. Dar cat de rar se intampla asta!

Teatrul de papusi are, in “concertul” institutiilor de spectacol, un statut concomitent privilegiat si ingrat. Privilegiat, pentru ca publicul sau este, intr-un fel, mai usor de “pacalit” decat cel matur – copiii fiind oricum incantati de faptul ca merg intr-un loc neobisnuit, ca vad felurite obiecte miscandu-se in fata lor, ca se afla, pentru catva timp, in mijlocul mai multor tovarasi de varsta decat intalnesc in zilele normale -, si ingrat, pentru ca aici inzestrarea creatoare a artistilor isi face mai greu loc spre evidenta incontestabila, pentru ca, in reuniunile de breasla, spectacolul de animatie este, cumva, marginalizat, pentru ca, in fine, una e sa joci Hamlet, sau macar Laerte, si alta sa “joci” un gandac, sau chiar pe Zmeul Zmeilor. Acesta din urma si este, am impresia, motivul pentru care, in ultima vreme, pe scena papusilor apar tot mai des manuitorii lor. Si, cu toate ca la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica functioneaza de destui ani o sectie speciala (o facultate, de fapt) consacrata artei de a pune in miscare papusile si marionetele, absolventii acesteia par inclinati mai degraba sa-i concureze pe colegii care termina Actoria decat sa-si puna in valoare competenta dobandita, se presupune, in cei patru ani de studiu. Ma rog… Fapt este, insa, ca teatrul de papusi e acela unde se formeaza gustul pentru arta – nu numai pentru teatru, ci si pentru artele plastice, ba chiar si pentru muzica si dans – al celor care vor umple, nu peste, multa vreme, salile obisnuite. De aceea, in ce ma priveste, sunt foarte atenta la ce se intampla in teatrul de animatie si nu cred ca prieste cuiva cumsecadenia excesiva in judecarea ispravilor sale.

Sunt, cele de pana aici, reflectii prilejuite de recenta premiera de la “Tandarica”: Jack si vrejul de fasole. Un spectacol ce porneste, bineinteles, de la cunoscuta poveste anglo-saxona (chiar: o fi, la origine, englezeasca sau americaneasca?), pe care cei mai multi o stim din fermecatorul film de desene animate produs de studiourile Disney. In varianta sa de scenariu teatral, semnat, ca si regia spectacolului, de Daniel Stanciu, istorioara pustiului care, urcand pe tulpina fasolei fermecate, ajunge in cer, la palatul uriasului mancator de oameni pe care, evident, il infrange pana la urma, capata interesante accente sociale (ba chiar si discutabile accente etnice), fara a deveni, insa, mai bogata. Dimpotriva, as zice, avand in vedere lungile minute de dans (oarecum irlandez) “performat” de… vaca familiei atat cu stapanul ei vanzator, cat si cu fermierul viitorul cumparator. Altfel spus, scenariul e subtirel de tot si saracut ca inventie, desi unele replici (mai rar, situatii) au haz real.

In aceste conditii, era de asteptat ca regizorul sa compenseze lipsurile dramaturgice prin diversitatea intruchiparilor papusaresti; acestea sunt insa in minoritate, scena apartinandu-le mai degraba oamenilor – iar logica potrivit careia eroul Jack apare cand “in carne si oase”, cand sub forma de papusa, este greu de dibuit. E drept, atunci cand exista, papusile – realizate, ca si decorul, sumar dar elocvent, de catre scenografa Daniela Dragulescu – sunt frumoase, expresive si simpatice. Nu era bine sa fie mai multe? Tot asa, actorii care apar “ca atare” – Dora Ortelecan-Dumitrescu, Angela Filipescu, Maria Varsami, Mihai Dumitrescu si Bruno Mastan, in reprezentatia vazuta de mine – se descurca, in general, onorabil, dar nu au, totusi (cu exceptia Mariei Varsami, temeinic exersata in teatrul dramatic), calitati actoricesti care sa-i recomande hotarator. Nu era bine sa ramana mai mult in umbra?

Desi… Mainile dezgolite pana la coate ale unei asemenea “umbre” ce trebuia sa deplaseze pe neobservate, complet invizibila, care va sa zica, o piesa a decorului m-au facut sa ma intreb (inca o data): unde oare a disparut profesionalismul din teatrul romanesc de papusi? In teatrul “de oameni” nu pare sa se fi mutat, oricum.