Oamenii care le trebuie

Obiceiul – foarte sanatos, din multe puncte de vedere – al teatrelor din tara de a invita criticii (si, vorba lui Caragiale, cat public a mai putut incapea…) la un sir de spectacole ale stagiunii curente a inceput sa dispara. Putini mai sunt directorii de institutii teatrale ce par interesati sa afle din gura comentatorilor specializati cam pe unde se situeaza productia lor in raport cu aceea a scenelor din Capitala ori a confratilor/surorilor “din teritoriu”. Fireste, intr-un fel e mai bine sa nu stie si altii ce faci.

Este, presupun, explicatia faptului ca tot mai rar auzim despre cate o micro-stagiune pusa la cale in locurile mai departate de Bucuresti – unde, ce sa-i faci?, exista totusi cele mai multe reviste culturale. In plus, unii zic ca e un obicei comunist… Si uite-asa se face ca pe scenele tarii prolifereaza voios incropelile, susele, smenurile, asa se face ca de unele “temple ale Thaliei” nu a mai auzit nimeni de ani de zile, asa se face ca acei cativa actori adevarati care supravietuiesc pe-acolo resimt tot mai acut frustrarea de a nu fi evaluati de catre cunoscatori. Apoi, obiceiul cu pricina era bun si pentru cronicari, care aveau astfel ocazia sa-si cunoasca mai de-aproape “obiectul muncii”; parca citeai mai putine ineptii prin ziare acum cativa ani… In fine…

Asumandu-si riscurile inerente unei asemenea vizite, Teatrul Tineretului din Piatra Neamt a programat intr-un sfarsit de saptamana trei montari ale sezonului si a poftit un numar de cronicari sa le vada. M-am pomenit la Piatra de una singura… Opera calicilor de VA!clav Havel (jucata si sub titlul Caruselul) este o prelucrare moderna a unui text englezesc din secolul 18: The Beggars’ Opera de John Gay; tot de aici s-a inspirat Bertolt Brecht pentru faimoasa Opera de trei parale. Textul ex-presedintelui ceh, scris in 1972, tradus (expresiv) de Jean Grosu si adaptat scenic (cum adica?) de regizorul Mihai Lungeanu, e perfect fidel intamplarilor cunoscute din “operele” precursoare – razboiul pentru suprematie dintre bandele de raufacatori londonezi si dintre acestia si politie -, doar unele formulari mai acide racordand incidentele la actualitate si justificand, eventual, alegerea sa. Mihai Lungeanu semneaza si regia, si scenografia (elocventa vizual, desi nu prea functionala, la capitolul “decor”, si cam stridenta la capitolul “costume”), parand, astfel, ca s-a ocupat de foarte multe lucruri. Mai putin, din pacate, de cel mai important: jocul actoricesc. Din distributia ce cuprinde aproape toate fortele artistice ale teatrului, singuri Corneliu-Dan Borcia si Nora Covali evolueaza la un nivel decent, dand sens cuvintelor, ascultandu-si partenerii, miscandu-se firesc, jucand, cu alte cuvinte, teatru profesionist. In rest, se articuleaza anapoda, se rosteste in falset, se “pozeaza” in tirade cu fata la public – pe scurt, se infaptuieste, parca, o demonstratie de cum NU trebuie sa se poarte actorul pe scena. Si cand e vorba de interpreti precum Tudor Tabacaru, Dorina Maria Harangus, Lucretia Mandric si inca vreo cativa pe care ii stiai “de bine” din alte spectacole… chiar ca nu mai intelegi nimic!

O parte dintre ei, de altfel, isi spala onoarea in Interesul general de Aurel Baranga, premiera ceva mai veche a scenei pietrene, regizata de Felicia Dalu. Scrisa la inceputul anilor ’70 si subintitulata “comedie tragica”, piesa unuia dintre cei mai prolifici, mai puternici (inclusiv in sens politic, pana la un punct) si mai iubiti/urati autori ai epocii comuniste isi pastreaza… interesul in ochii publicului contemporan gratie in primul rand calitatilor dramaturgice (intriga ingenios construita, personaje solide, replica vioaie) si apoi prin actualitatea subiectului: malversatiunile social-administrative ale unor puternici ai zilei. In ce masura mai e cu adevarat viabila din punct de vedere spiritual aceasta dramaturgie, in ce masura ar trebui ea reconsiderata etc. sunt chestiuni care necesita o discutie mai nuantata si mult mai lunga decat imi permite acum spatiul. Fapt e ca este jucata (Nationalul iesean a montat si el Fii cuminte, Cristofor!). Jucata, in speta, destul de bine, cu aplomb si, in genere, cu naturalete de Tudor Tabacaru, Victor Giurescu, Lucretia Mandric, Gina Gulai, Traian Grigoriu. Regizoarea modifica finalul piesei, adaugand un epilog ce sugereaza bunastarea postrevolutionara a sordidei faune prerevolutionare; adaosul corecteaza cumva tratarea “necritica” de pana acolo, precum si impresia de vetust ce planeaza, vrand-nevrand, asupra scenei.

Frumoasa din padurea adormita e un spectacol de papusi, gen in care actorii de la TT nu s-au mai exersat pana acum. Sub indrumarea tinerei artiste-papusarese Manuela Moti, care semneaza si scenografia si realizeaza, daca am inteles bine, si scenariul (dupa basmul lui Perrault), si ilustratia muzicala (dupa baletul lui Ceaikovski), ei se descurca mai mult decat onorabil, manuind cu dexteritate papusile si antrenandu-i pe copii in joc. Autoarea spectacolului merita o bila alba pentru partea “specifica” a muncii ei, dar primeste in schimb un sac de bile negre pentru totala inconsistenta dramaturgica a scenariului, pentru lipsa de ritm si excesiva “comunicare” cu sala, ce dilueaza reprezentatia pana la a o face enervanta.

Concluzia, la final? Aduceti regizori tari, stimate domnule director, regizori care sa lucreze intensiv cu trupa! Chiar daca, dupa aceasta experienta, nu veti mai aduce cronicari…