oamenii mărunți/ de Ion Maria

cât mă uit în jurul meu
numai oameni mărunți
nu mai mari decât flacăra
unei lumânări ieftine
ei mereu încearcă să urce la cer
însă carnea grea îi trage către pământ
carnea și cuvintele atârnă greu de umbra lor
pâlpâitoare
umbră înconjurată de sârmă ghimpată
să nu ajungă la ea trandafirii și lumina lunii
oameni mărunți nu mai mari
decât lacrima unui sfânt
ce nevoiește prin păduri
și nimeni nu-l cunoaște
chiar dacă el ține această lume
în echilibru
trăiesc printre oameni mărunți
ce țin ușa iadului întredeschisă
nu știu de ce ușa nu se deschide mai mult
o mână grea un vânt bătând puternic
țin ușa aproape închisă
la noi nu ajung nici lumina roșiatică
și nici țipetele
stăm liniștiți în apa noastră călduță
cu miros de amoniac
și ratare