Oare chiar m-am întors de la Athos? (I)/ de Dan C. Mihăilescu

Mi-aș dori ca, înainte să începeți lectura acestor pagini, să vă opriți măcar un minut agitația interioară, așa cum ni se întâmplă când ajungem brusc în fața mării, ori la poalele muntelui. Să coborâți alene pleoapele, să întindeți precauți, dar cu înfiorare auzul, nările, degetele, pecetluind buzele, și să vă închipuiți alunecarea unei corăbii pe apele mării Egee. Flancată la o lungime de braț de șiruri de pescăruși năstrușnic-flămânzi, năbădăioși, obraznici, apucători și gureși cât cuprinde, gata să-ți fure din zbor firimitura. Departe, în zare – creste de munți, într-o ceață diafană, ca faldurile unei rochii de zână. Dincoace, țărmul mării, însemnat de cetăți și fortificații creștine cu nume de basm: Dochiaru, Xenofont, Xeropotamu, Gregoriu, Dionisiu, Sf. Panteleimon, Pantocrator, Vatopedi, Stavronikita, Iviron, Karakalu, Prodromu…

Iar marea, sub noi, maică iubitoare și amenințătoare, virgină, lascivă și crudă, leagăn, altar și sicriu, cu albastrul incredibil, ucigător și vital deopotrivă. Maternă și perversă, amăgitoare, eliberatoare și, totodată, sufocantă prin majestate, alinătoare prin grație. Dincolo și dincoace, munții cruciați, împăduriți cavaleri înzăuați în stânci musculoase, piatra colțoasă, aspru și bogat mușcătoare a crestelor năprasnic prăvălite în brațele mării.

Țipetele nervoase ale pescărușilor, înfipte în imaginea chiparoșilor țâșnind mândru către cer, odată cu foșnetul apelor mării sub chila vaporului și cumințenia întipărită pe cer a turlelor blând aurite sub mărinimia soarelui pârguitor – iată ce a însemnat pentru mine primul contact cu lumea Athosului. Plutirea între două porturi, Uranopolis și Daphni, pe vaporul Sf. Pantheleimon, cu mâna întinsă către aripile încordate și ciocurile avide ale acestor prevestitori ai libertății ca supunere.

O nepotrivire, deci, strigătoare la cer

Izolat în context, antinomic față de situații, inconfortabil pentru echipă, de-a dreptul agasant pentru unii, pitoresc, poate, pentru gazde, dar surprinzător pentru sine. Până la 58 de ani, eu am intrat în biserică la vreo cinci, șase nunți și tot atâtea botezuri (de două ori ca naș). În total, cel mult 15 ore de slujbă religioasă. Or, acum, aveam să stau în fața altarului (mai mult în picioare, slujbele fiind, majoritatea, oficiate în grecește!) cam 40 de ceasuri în zece zile!

M-am spovedit și împărtășit de două ori în viață: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colțul mesei și am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n biserică), apoi la 23, înainte de nuntă, la mânăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog amețitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toți dracii din mine, și supus unei năprasnice limpeziri de sine cu anafură și aghiasmă.

Turistic, din 1990, când am ieșit prima oară din țară, am fost un hiperalintat, fie oficial, fie particular, în hoteluri de trei, patru, cinci stele, nu doar la Sibiu, Brașov, Iași, Cluj și Budapesta, dar și la Paris, Belgrad, Praga, Geneva, Zürich, Chișinău, Lisabona, Amsterdam, Lille, Bruges, Veneția, cu mirifice mic dejunuri “suedeze”, care durau uneori și două ore, cu frigidere bine garnisite, săli de baie ca-n gineceurile din Halima, sindrofii de tot soiul și degustări îndelungi în crame dichisite… Pentru ca acum să revin brutal, auster și mizer, direct în constrângerile umilitoare ale stagiului militar din Bacăul verii lui 1977, în dormitorul comun (cu trei, șapte, paisprezece suflete), cu nopți albe datorate celor zece mostre de sforăituri demonic-simfonice pe minut, cu două WC-uri la douăzeci de pântece, cu numai două mese pe zi, la 8.30 și la 18, durând 15-20 de minute fiecare, atâta cât predica, fără pic de carne (unica excepție, într-o dimineață: o sardină de căciulă), cu drumuri desfundate și șleauri de-o juma’ de metru pe drumuri de munte năucitoare, buimăcit și storcoșit în camion ca un sac de cartofi. Și fără oglindă de bărbierit! După patru zile de neras, m-am ciumpăvit la perete: mă oglindeam pur și simplu în zid, fericit că am prins, în sfârșit, o chiuvetă liberă, numai cu apă rece, evident, ca să mă văd taxat la urmă drept “papistaș”, de vreme ce, vezi Doamne, îmi refuz, măcar o săptămână, onoarea bărbii athonite ! […]

Dar dincolo de cele meschine – tehnice, termice, epidermice, culinare, igienice și vestimentare – flagranta nepotrivire inițială privea însuși rostul ființei mele față de Dumnezeu, credință, biserică și viață călugărească. E bine să te întrebi, înainte de-a lua drumul Sfântului Munte, în ce măsură pasul inimii tale consună cu cadența athonită. Eu nu m-am întrebat. M-am considerat admis din principiu. Faptul că invitația a venit de la Costion Nicolescu, omul lui Dumnezeu pe care-l știam de patru decenii, parcă m-a absolvit de orice răspundere. Și de orice examen prealabil.

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas