Oare chiar m-am intors de la Athos? (IV)/ de Dan C. Mihăilescu

Oameni și natură, cu îngeri deasupra

Vorbeam ceva mai înainte despre natura febril-exultantă a Sfântului Munte. Dacă așa un albastru intens marin, așa un cer diafan și atâta lărgime dumnezeiască mi s-a mai dăruit în viață, în schimb o asemenea furie hrănitoare precum cea a pământului athonit nu am întâlnit nicăieri. Fie pe colțuri de stâncă, pe tăpșanele prăvălatice sau pe versanții năvălind amețitor în mare, fie pe coastele încrustate de chiparoșii drepți ca lumânarea, în grădinile călugărești, printre schituri și colibe, sus de tot, unde rotesc ereții și noaptea urlă șacalii, sau pe aleile domesticite de mâna omului – pretutindeni florile, copacii, ierburile cresc cu un soi de jubilație nepăsătoare. Nu cu acel tip de măreție nordică, din pădurile scoțiene, de pildă, dar nici cu lenevoasa voluptate sudică, siciliană, ci undeva la mijloc. “Natură duhovnicească” am aflat că i se spune. Am văzut la Prodromu un pâlc de iriși înalți și vânjoși cât niște dalii enorme, mai mult albi decât lila, și deschiși orbitor. Trandafirii Vatopediului te înghițeau pur și simplu cu o bărbăție cavalerească, plină de vlagă, dar lipsită de miros! Ce impetuoasă deosebire față de grațioasele mușcate-de-cerdac ale feminității de la Văratec și Agapia! Am văzut câmpuri de maci, șerpi traversând leneș potecile și alunecând în șanț total nepăsători la roțile camionului nostru, broașe țestoase de-o seculară nepăsare, chiparoși de zeci de metri, fluturi de noapte cât palma, totul crescând edenic în acest amețitor aliaj de munte și mare, cu miresme nemaiîncercate de nările noastre și mirifice felurimi florale, care trag nădejde că vor exploda, în timp, pe pânzele pictorilor Prolog-ului.

Iar pe deasupra tuturor, rândunelele – aceste năstrușnice, mirific asurzitoare jucării ale văzduhului! La Prodromu a fost ceva năucitor: își făcuseră zeci de cuiburi nu doar afară, pe sub streșini, de jur-împrejurul bisericii, așa cum, de altfel, se întâmplă peste tot, dar și înăuntru, adică pe holul chiliilor! Uneori erau și câte trei sau patru cuiburi suprapuse, lăsând nepăsător la vedere hora ciocurilor puilor lărmuind înfometați. Când dai să bați la o ușă, te trezești că zburătăceala lor îți trece prin păr, pe gât, pe umeri, de-ncepi să crezi că ai aripi, îți ia vederea ca liliecii-ntr-o peșteră, iar neastâmpărul, forfota lor copilărească, dublată de ciripitul bezmetic, îți creează încetul cu încetul o stare de levitație… Ca și la cântările din zori și din amurg ale păsărimii care-și slăvește Creatorul pentru ziua dăruită, simți efectiv cum îți îngenunchiază auzul.

Câteva motive pentru care m-aș întoarce

Ca să mai simt, de data asta în cunoștință de cauză, acel amestec excitant de febrilitate, temeri difuze, fierbințeală și îngheț, cu care te trezești în zori ca să-ți strecori făptura la liturghie, pe tăcute și nemâncate. Senzația stranie a colectivității mute, cu privirile fixate pe icoane și auzul integral dăruit slujbei și corului.

Ca să mai descifrez o hieroglifă din ființa părintelui Daniel, cu conștiința limpede a faptului că tot ceea ce, pentru mine, înseamnă sacrificiu de sine, în cazul lui este, de fapt, suprema eliberare. Un triumf pe viață. Și cu tainica nădejde că biruința lui ar putea lumina oarecum și întunecimile mele. Întunecimi nevinovate, cred, dar invariabil neroditoare.

Ca să bat drumurile cu pasul, tăcând îndesat. Măcar între câteva schituri. Eventual în doi, dar nu mai mult de trei oameni. Tăcând mult și asudând bogat, pentru ca picătura de uzo și paharul de apă să fie într-adevăr “mană cerească”. Toiagul drumeției răbdătoare.

Pentru cuiburile de rândunele de la Prodromu și o nouă coborâre la peștera Sf. Athanasie, de data asta de unul singur, nu ca mondenitate și jovial turism cultural.

Ca (nouă) încercare de-a mă convinge să cutreier și mănăstirile de acasă. După amarul frivolităților încercate la Agapia și Văratec, după ezitările reciproce și invitațiile ambigue de la Rohia și Sihăstria, după răceala arogantă de care m-am lovit la Putna, poate că o incursiune – unde? poate la Frăsinei – mi-ar zdruncina scepticismul privind natura precară a isihasmului moldovalah.

Ca să aflu numele tânărului călugăr întâlnit la schitul Colciu, fost Pro TV-ist la Tg. Mureș.

Ca să văd și eu, la Prodromu, cele zece volume de miniaturi ale ieromonahului Irinarh Șișman, a căror editare anastatică o propune cu glas fierbinte Costion Nicolescu. (…)

Închid carnetul și mă uit pe geam, către Șoseaua Olteniței, cu blocuri jerpelite, cer hărtănit, cu deprimante siluete giacomettiene cărând abulic plase, pungi, sifoane, cărucioare. Sărăcie hazlie, inutilitate țicnită, deriziune socială și cazuistică gen Daumier, Bosch, Breughel pe fondul macerant al mașinilor de sfredelit asfaltul.

Unde sunt? Oare chiar m-am întors de la Athos?!?

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas