Oare China a trisat?

N-au jucat cinstit! Cum altfel, spun autoritatile americane, ar fi putut China sa le ia producatorilor americani piata in atatea domenii?
Timp de zeci de ani, America a parut sa domine sectorul productiv, astfel incat oficialitatile de acolo s-au concentrat pe liberalizarea comertului la produsele manufacturate si n-au prea facut eforturi sa creeze camp de actiune pentru fermieri, din moment ce stiau ca America nu poate intra in competitie in domeniul agricol.
Acum, China concureaza cu succes pe toata lumea, reusind sa faca excedente comerciale enorme in relatia cu SUA. Asa ca secretarul american al Trezoreriei acuza China de a-si fi mentinut deliberat un curs de schimb scazut si cere Chinei sa lase fortele pietei sa determine valoarea monedei chineze, renminbi.
Economistul-sef in exercitiu al FMI, Ken Rogoff, avertizeaza ca excedentele comerciale sunt un risc pentru stabilitatea globala.Pentru cei care isi amintesc de criza din Asia de Est, de acum cinci ani, mult din ceea ce se intampla acum pare a fi exact impotriva a ceea ce s-a spus atunci. Chinei i s-a cerut sa nu lase sa fluctueze cursul monedei nationale. Pana la implozia peso-ului argentinian, cursurile de schimb fixe erau bune. Trezoreria SUA a salutat interventia guvernului pe pietele valutare si a incurajat FMI sa sprijine asemenea interventii, cu megaimprumuturi de miliarde de dolari pentru tarile aflate in criza. Daca atunci China ar fi lasat cursul de schimb sa fluctueze, moneda s-ar fi depreciat, ceea ce ar fi adancit criza.
Statele au fost avertizate: evitati deficitele comerciale si consolidati-va rezervele valutare, fiindca ele sunt cea mai importanta transee de aparare. Tarile din Asia de Est au urmat acest sfat – si pentru un motiv bun: avusesera ocazia sa vada ce inseamna sa nu dispui de rezerve.
Guvernele din Asia de Est stiau pe atunci ca politicile FMI le vor adanci problemele, dar nu au avut puterea sa reziste. FMI avea banii de care ele aveau nevoie. China si Malaezia, suficient de norocoase sa nu fie nevoite sa apeleze la FMI sau suficient de curajoase incat sa-si stabileasca singure politicile, au facut ceea ce orice manual spune sa faci: au promovat politici monetare si fiscale expansioniste. Economia Chinei a continuat sa creasca intr-un ritm de 7%; Malaezia a avut cel mai scurt si cel mai putin grav episod de criza.
Pentru a intelege care e miza, trebuie amintite cateva chestiuni economice de baza. Mai intai, comertul international se intemeiaza pe principiul avantajului comparativ; tarile exporta bunuri la care au un avantaj relativ si importa bunuri la care au un dezavantaj relativ. America are acum un dezavantaj relativ la capitolul produselor manufacturate, in timp ce China are aici un avantaj relativ. Prin urmare, China ar trebui sa exporte astfel de bunuri in SUA.
In al doilea rand, daca o tara investeste mai mult decat economiseste, va fi nevoita sa se imprumute, iar reversul acestor imprumuturi il reprezinta un deficit comercial. Deficitul comercial imens al Americii este un rezultat al proastei guvernari fara precedent de care a dat dovada administratia Bush. Reducerile de taxe pe care America de fapt nu si le-ar fi putut permite au transformat un excedent fiscal urias intr-un deficit masiv; in loc sa economiseasca, guvernantii Americii se imprumuta, si foarte mult din strainatate. Aceasta, si nu politicile Chinei in materie de curs de schimb, este cauza raului.
In realitate, excedentul comercial total de acum al Chinei este redus, in jur de 1% din PIB. Desigur, administratia Bush vrea sa scape de vina, dar nici China, nici altcineva n-ar trebui sa fie inselat. Aceasta aduce aminte de ceea ce s-a petrecut acum douazeci de ani, cand presedintele Reagan a orchestrat mari reduceri de impozite despre care ar fi urmat sa se amortizeze prin ele insele, dar care au antrenat deficite fiscale uriase. Pe atunci, Japonia a fost socotita vinovata!
Adevarul crud este ca nici FMI, nici administratia Bush nu cred cu adevarat in pietele libere. Ei se amesteca in mersul pietelor atunci cand aceasta le serveste interesele. Administratia Bush a sprijinit planuri de salvare pentru companiile aeriene, subventii fara precedent pentru agricultura si tarife protectioniste pentru otel.
FMI are dreptate: exista un risc real de instabilitate globala, insa cauza profunda este faptul ca SUA se imprumuta masiv din afara, tendinta care a inceput pe vremea presedintelui Reagan. Aceasta a facut din SUA un mare datornic. Daca intr-o zi creditorii Americii vor decide ca vor sa detina mai putini dolari, ar putea declansa modificari importante pe pietele valutare, determinand instabilitate globala.
De ce nu a criticat ferm FMI asemenea deficite? De ce ar avea dreptul cea mai bogata tara din lume sa traiasca peste posibilitatile ei, in timp ce FMI mustruluieste tarile mai sarace pentru pacate mult mai mici?
Problema este agravata de sistemul rezervelor globale, unde cele mai multe tari sunt in cautare de dolari americani pe care sa-i stocheze. Sistemul face ca tara detinatoare a valutei de rezerva (SUA) sa fie un mare debitor, pana la punctul unde ceilalti isi pierd increderea. Pentru a rezolva insa problemele profunde ale sistemului financiar global, trebuie sa depasim complezenta care a caracterizat atata vreme G7 si unilateralismul definitoriu pentru actuala administratie americana.
China este indreptatita sa ignore solicitarile Americii. Daca si-ar lasa cursul de schimb sa fluctueze, aceasta ar expune-o la o instabilitate care ar crea o multime de alte probleme, in special in sistemul bancar fragil al tarii. O moneda mai puternica ar submina crearea de locuri de munca si ar contribui la deflatie, pe care China o combate acum cu succes.
China are norocul de a avea libertatea sa-si urmeze propria viziune. Rezervele ei valutare considerabile ii dau libertatea sa ignore FMI si Trezoreria SUA. In cele din urma, acesta ar putea fi cel mai convingator motiv pentru China de a-si urma politica in materie de excedent comercial. Inca o data, China a demonstrat ca stapaneste principiile economice de baza. Altii din regiune pot doar sa-si doreasca sa fi actionat si ei la fel.

* Joseph E.Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, este profesor de economie la Universitatea Columbia. A fost presedinte al Consiliului Consilierilor Economici ai presedintelui american Bill Clinton, economist-sef si vicepresedinte al Bancii Mondiale.
* Copyright: Project Syndicate, septembrie 2003