Obsesia universalității/ de Tudor Călin Zarojanu

Într-o împrejurare publică, mai exact la TV, am vorbit despre Quentin Tarantino și despre al său “Pulp Fiction”. Un prieten apropiat, care mă urmărește cu fidelitate și nu ezită niciodată să-mi spună impresiile – bune sau rele – mi-a semnalat că nu știe filmul, nici regizorul. Nicio dramă, nimeni n-a văzut toate filmele, fie ele și celebre. Da, mi-a atras el atenția, dar asta înseamnă că de data asta nu te-ai adresat tuturor. E o utopie să crezi că VREODATĂ te poți adresa tuturor, am replicat, știind că va fi foarte greu să-l conving, nu era prima oară când discutam despre asta.

Utopia se întemeiază pe presupusa universalitate a marilor creatori. Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo plac oricui, spun ceva oricui – susțin fundamentaliștii “artei adevărate”.

Evident, n-are cum să fie așa. Nu numai că Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo nu spun nimic foarte multor oameni, dar există destui cărora nu le spun nimic teatrul în general, sculptura în general, muzica simfonică în general.

Omul a avut întotdeauna o atracție puternică spre absolut. Puterea religiilor este dată de valența absolută a divinității. Într-o lume în care totul se schimbă de la o clipă la alta, în care s-a demonstrat științific că până și spațiul și timpul sunt relative, avem o nevoie firească să existe ceva neschimbător, etern, inalterabil, pe care să ne putem sprijini sistemul de valori fără teama că s-ar putea prăbuși peste câtva timp.

Pentru oamenii cultivați, în afară de Dumnezeu, rolul acesta îl joacă arta. Ne place să credem, avem nevoie să credem că există opere și artiști universali și nepieritori.

O vorbă simpatică zicea: “Shakespeare!? În maximum patru sute de ani e fumat!” Ne aflăm la doar câteva secole de perioada în care au creat cei pe care îi considerăm nemuritori. Dar dacă ne uităm puțin mai în urmă? Câți artiști de acum o mie de ani sunt astăzi “universali”?

Pe de altă parte, “universalitatea” implică inevitabil un criteriu cantitativ. Remarcând în treacăt că majoritatea celor șase miliarde de pământeni probabil că nici nu a AUZIT despre Shakespeare, Beethoven sau Michelangelo (căci lumea nu se reduce la țările cu un anumit nivel de dezvoltare, inclusiv culturală, și planeta e doldora de analfabeți), cum am putea să operăm rezonabil cu cuantificarea valorii? Ar însemna să trecem în categoria “nemuritoare și universale” filmele indiene și telenovelele, cărțile tip Danielle Steel și muzica pop. Cât despre teatru sau arte plastice, nici n-ar intra în discuție la scara populației chiar și a unui stat avansat.

Cred că trebuie să ne eliberăm cu totul de obsesia universalității. Fiecare artist are publicul lui și doar la acesta trebuie să se gândească – nu să imagineze strategii de a cuceri cât mai mulți oameni. Să lăsăm grija asta politicienilor, maneliștilor și fetelor de pe centură.