Odă Internetului/ de Tudor Călin Zarojanu

La începutul anilor 90, un fost coleg stabilit în Marea Britanie mi-a trimis un text care afirma că Internetul este cea mai mare realizare a omului, de la origini până în prezent. “Cum!? Mai durabil ca piramidele, mai frumos ca Mona Lisa și mai inteligent ca Teoria relativității!? Răspunsul este: DA! DA! DA!”

La ora aceea nu știam decât vag despre ce vorbește. Abia scăpasem la PC și, în Direcția de Informatică a Ministerului Învățământului și Științei – cum se numea pe atunci – lucram pe un 486, sub sistemul de operare DOS, cu primitivul editor Edit, în care desenam tabele cu liniuțe orizontale ——- și verticale cu I. Ceea ce nu ne-a împiedicat să construim și să întreținem, în Fox Pro (fără interfață grafică, evident), bazele de date ale clădirilor de învățământ din România și ale cadrelor didactice, să emitem rapoarte privind populația școlară și să… Iertați-mă, m-a tras de mânecă nostalgia programării.

Și cum aș fi putut ști mai multe despre Internet? În 1990 erau conectate, în întreaga lume, doar 300.000 de calculatoare. Astăzi sunt peste două miliarde de utilizatori…

“Pe Internet se poate spune orice” este principalul cap de acuzare al celor care au ceva de împărțit cu rețeaua mondială. Prin “orice” înțelegându-se în principal minciuni și pornografii. Că-n presă nu se pot spune! Sau în cărți! Pe “cercetătorii britanici”, care tocmai au descoperit că picioarele gândacului de Colorado vindecă SIDA, herpesul și guta, nu Internetul i-a inventat. Calomnia are sute de ani avans față de mail, iar pornografia câteva milenii. Nici măcar acoperirea anonimatului nu e o invenție online, dacă “O semnăm și o dăm anonimă!” vă spune ceva.

Nimeni, sper, nu poate contesta calificarea Internetului drept cel mai puternic mijloc de comunicare inventat vreodată. Consecință directă și indirectă este excepționala sa funcție de socializare. Observația că este vorba despre o socializare virtuală e corectă, dar impune cel puțin două amendamente. Unu: și scrisorile pe hârtie, și telefonul sunt tot comunicări virtuale, înlocuind – ca și mailul, chat-ul sau alde Facebook-ul – contactul direct. Și din exact același motiv: imposibilitatea (de moment sau permanentă) de a discuta față-n față cu interlocutorul. Doi: ideea că socializarea virtuală o descurajează pe cea reală este caraghioasă. Cine are relații umane pe Internet și nu prea are în viața personală vă asigur că nu le-ar fi avut pe acestea din urmă nici dacă nu se inventa World Wide Web. Din contră, enorm de mulți oameni care – din felurite motive, cum ar fi timiditatea sau izolarea – nu ar fi avut în veci vreun prieten, pot câștiga astfel de legături pe Internet.
A doua consecință a extraordinarei puteri de comunicare este calitatea formidabilă de informare. Astăzi, de pe Internet poți afla orice despre orice. Iar faptul că, inevitabil, circulă și informații false sau discutabile – la fel ca în oricare alt mediu de comunicare – este compensat de dimensiunile uriașe ale bazei de date: nu trebuie decât un pic de discernământ pentru a evita din cele 18 milioane de răspunsuri la căutarea după cuvântul “pisică” – de pildă – pe cele care eventual bat câmpii.

În fine – fără a epuiza dimensiunile – din cea de informare decurge cea despre care vroiam de fapt să vorbesc aici (și care e, probabil, cea mai contestată): Internetul este cel mai puternic instrument al culturii. Nu, nu înlocuiește lectura cărților – deși aș paria că se citește azi mai multă poezie pe net decât în volume tipărite -, și asta din două motive principale: inerția cutumelor, dar mai ales simplul fapt că prea puține cărți au fost transpuse electronic. În schimb, din orice alt punct de vedere, impactul său cultural este formidabil și, în unele cazuri, fără termen de comparație. Nu cred că se poate compara, de exemplu, numărul pământenilor care au văzut Catedrala Sagrada Famila (foto 2) la fața locului, plus în volume de artă, cu cel al utilizatorilor care au văzut-o pe Internet!

Spațiul cultural virtual nu înlocuiește și nu va înlocui vreodată bibliotecile, librăriile, sălile de concert sau cele de expoziție, muzeele etc. – ci le completează, le ajută, și mai ales ne ajută pe noi să ajungem la cultură. Nu știu dacă s-a făcut deja, dar ar merita făcut un sondaj care să măsoare câți oameni au ajuns la un muzeu după ce l-au descoperit pe Internet! Că la școală și-n familie nu prea le recomandă cineva așa ceva!

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului “De ce-aș citi?”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul și Radio România Cultural.