Odiseea lugojana

Doi remarcabili pictori din Lugoj (dar apartinand de filiala UAP Timisoara), Constantin Raducan si Flora Raducan – tata si fiica -, au venit in Bucuresti, impovarati ca doi montagnarzi, ca sa-si sarbatoreasca ziua de nastere. Unul 60, celalalt 30 de ani. Ceremonialul desfasurandu-se, evident, in cadrul unei ample expozitii selective din creatia ultimilor ani a celor doi. La Galeria “Apollo”. Unde nu-I astepta nimeni de la departamentul specializat al Centralei UAP. Unde instalatiile de panotare (stangi, carlige culisante, gute) sunt la limita de casare. Unde sistemul de iluminat (becuri, lampi directionale) este practic inutilizabil si unde doar bunavointa galeristei mai improvizeaza obligatiile de gazda. Cu o asemenea gestionare a salii de expozitie, cea mai importanta din reteaua actuala a UAPR, ridicarea pe simeze in timp optim a 60 de tablouri se transforma intr-o umilitoare odisee.
Si, totusi, artistii lugojeni si-au deschis expozitia, si-au anuntat colegii si prietenii, s-au “intretinut” din greu cu nelipsitii piscotari, i-au omenit ca niste adevarati amfitrioni pe cei ce au catadicsit sa le onoreze evenimentul, nadajduind ca protipendada culturala bucuresteana le va rasplati in vreun fel stradaniile. Apoi, au plecat…
Ce au lasat in urma ? O foarte temeinica reuniune de creatii picturale, ce le confirma valoarea si pune inca o data in evidenta adevarul ca natura artistica autentica razbeste indiferent de coordonatele geografice unde se manifesta. Constantin Raducan este un nume important si unanim respectat in actualitatea noatra artistica. E drept, referirile la creatia sa se fac arareori si doar cu “sotto voce”. Dar nu neaparat numai din pricina zgarceniei comentatorilor. Pur si simplu, persoana in discutie nu are alura de VIP. Dupa cum nici Flora Raducan nu are. Doua fiinte total daruite vocatiei si idealurilor lor artistice, introvertite, mai aplecate spre meditatia scrutatoare decat spre tentatiile epicureice.
In expozitia “aniversara” de la “Apollo”, Flora Raducan se concentreaza asupra eseului peisagistic. Un gen plin de capcane si atractii frivole. Artista le rezista adoptand discursul sintetic, radical, eliberand energiile cromatice pana la frenezia senzualista. Un regal de stari extatice, in care impresia vizuala capata corporalitate si forta expresiva. Culoarea domina compozitia, devenind limbaj de sine statator, autosuficient siesi. Constantin Raducan persista in bine-stiutul sau ritual virtuoz, incarcat de savori hiperrealiste si de mesaje esoterice. Naturi statice mobilate de o fascinanta, aproape mereu aceeasi din vremuri imemoriale, recuzita de vestigii etno-antropomorfe, religioase, botanice, muzicale (viori, tube, corni), masonice… Scoala lui de pictura, forjata sub veghea a doi mari maestri, Julius Prodlipny si Corneliu Baba, apoi bogata lui cultura vizuala si migala de Sisif modern a rigurosului sau exercitiu plastic l-au pus in postura de exponat al tot mai rarefiatei phalange de sacerdoti ai marii picturi, in sensul indestructibilei traditii a acestei refinate indeletniciri artistice.
Cei doi se intalnesc in doua planuri ale picturii de sevalet. In cel al peisajului si in cel al compozitiei cu tematica sacra. Ceea ce ii diferentiaza este abordarea simbolurior si elementelor definitoriii ale acestor subgenuri. Pentru Const. Raducan, peisajul este o constructie imagistica dominata de un “centru” puternic reliefat (un copac, un deal, un accident geomorfic, un interior domestic, o forma arhitecturala), pe care il exploateaza si il rezuma plastic, prin desen si culoare, cu precizie si aplomb expresiv, conferindu-i pregnanta si densitatea caracteriologica a unui personaj.
La Flora Rdaucan, peisajul este un rasfat senzual al luminii, surprinsa in momentele de rascruce ale zilei – in zori, in amurg. Const. Raducan propune alteori o alternativa teatrala, animata de prezenta unor simboluri figurative spectaculos scenografice in spatiu (ca in Naos sau in Odaia bunicii), expresiv ritmate si proiectate pe fundaluri de culori saturate, contrastante, uniform intinse pe suprafata panzei (ca in suita de Arbori), oarecum similare celor din naturile sale statice. Flora, in schimb, surprinde palpitul celest al luminii si umbrei, involburarea dramatica a norilor, invapaiata de siderale ori vesperale irizatii de culoare, peste vaste orizonturi de campie sau de molcome valuriri colinare, ce culmineaza cu puternica compozitie, ce domina intreaga expozitie, a unui Deal inierbat, coplesitor prin maretia lui olimpiana. Este un peisaj nascut din memoria lui Cezanne contemporan, aparent descriptiv, dar profundamente perceput ca o reflectare patetica a unor stari launtrice, intru totul consonante cu spectacolul secventelor meteorice, altfel admirabil transpuse pictural.