Oglinda ciobita sau ce i-a scapat lui Shakespeare

“A innebunit lumea!”, “Ce-i cu toata nebunia asta?!”, “Numai cu nebuni ai de-a face!” Am reprodus, scurt si modest, doar trei dintre exclamatiile pe care in ultima vreme, de cand cu Premiile UNITER, le-am auzit, cu mici variatiuni de ton si vocabular, in aproape toate conversatiile din lumea teatrala. Intr-adevar, o briza dementa, un vant de tacaneala, o adiere de scranteala sumbra pare sa invaluie templele Thaliei si Melpomenei, basca oficinele oficioaselor de profil. Ploua cu scrisori de protest, toti se cearta cu toti, porcaiala ca-n usa cortului spurca hartia (nevinovata, altminteri) si infesteaza spatiul virtual cu refulari de bila neagra, demisiile sunt la moda, persoane nenumite resping ritos numiri imaginare, se recuza jurii, se refuza premii – vorba cuiva, pana acum se ofensau ne-nominalizatii, acum se supara nominalizatii. Persoanele normale tac speriate prin colturi si-ti dau a intelege, cu un clipit complice, ca te sustin – cu sufletul. (Daca ai confrunta listele cu “adversarul”, jumatate dintre nume s-ar regasi, probabil, pe ambele coloane – c-asa-i romanul de cand lumea, impartial, deh!) Se duce dracului giudetul, cousin Raoul fait coup de tete, iar rapita… ce sa mai zicem?! Moft!
Cine se mira – cine se mai mira – de ce se-ntampla-n teatru nu are decat sa faca un pic privirea roata, cuprinzand in acest panoramic rapid faimoasele Palate, de la Victoria la Cotroceni si retur, cu toate biletelele, scrisoricile si interesele care le leaga si dezleaga, dand o ochire fugara si prin tribunalele de unde ies curati ca lacrima talharii dovediti ori pe la granitele mai permeabile ca morala unui intreprinzator de stil nou. Ce sa se-ntample-n teatru? Ce se intampla in toata societatea si in toata tarisoara. Nu este teatrul oglinda vremurilor sale? Ce i-a scapat lui Shakespeare in aceasta productiva metafora a fost faptul ca oglinda prinde cateodata avant si mai contribuie si ea la ghiontuiala dintre viata si arta. Nu se mai multumeste sa reflecte neutru ce i se infatiseaza, ci ea insasi creeaza privelisti mincinoase si perspective false. Scapandu-i – si ei – faptul ca, la-nghesuiala, poate cadea. Si ca se poate sparge. Si ca mai pe urma, dintre cioburile lipite – eventual, cu chiu-cu vai… – la loc va lipsi pentru totdeauna unul: cel care intra-n inimi, ca-n inima lui Hansel, si le ingheata. Iar cu o oglinda ciobita si o inima inghetata se poate trai in viata. In teatru, niciodata.