Omul cu fierăstrăul/ de Constantin Stan

Nimeni nu a tresărit. Printre atâția alți “diverși”, unii mici, alții mai mari, vorba poetului, cu talente care de care mai bizare, apariția sa a trecut lesne neobservată. Catalogat la bizarerii alături de omul care mănâncă lame de ras, omul care cântă la burtă sau puzderia de iluzioniști, un angrenaj din care să scoți muzică stelară ce mai conta! Tuburi și un fierăstrău și sunete care, desigur, aduceau a ceva din altă lume. Probabil că pentru cei mai mulți din sală momentul a fost ceva amuzant. Probabil însă că dintre milioanele de telespectatori de la “Românii au talent” unii să fi simțit aceeași enormă tristețe pe care am încercat-o eu.

Sunt convins că vor mai fi existând oameni care să își aducă aminte de fermecătorul “om-orchestră’ care era prin anii ’80 Benedict Popescu, Ben Popescu după cum își zicea sau cum îl știam noi. Cu muzicuță, cu frunză, cu fluier, cu tobe și alămuri, Ben Popescu oferea la “Serbările Scânteii tineretului” (dar și la cenaclul “Flacăra” din câte îmi mai aduc aminte) un recital de virtuoz, cu o voce încântătoare, cântând din toate, uneori în același timp la două-trei, un folk altcum decât se făcea atunci. Își compunea singur, își făcea orchestrația singur. Apărea pe scenă încărcat de toate instrumentele sale ca un pom de Crăciun și pentru câteva zeci de minute sala se scufunda într-o tăcere respectuoasă și melancolică, spre a vui de aplauze la sfârșitul minirecitalului.

Îmi pare rău că nu am păstrat niciun exemplar din “Scânteia tinereului” în care am scris despre “Serbările Scânteii tineretului”, îmi pare rău că pe vremea aceea nu erau computere care să păstreze în memoria lor textele și fotografiile de la spectacol. Mă bazez pe memoria mea – afectivă – și vă cer să mă credeți pe cuvânt că Ben Popescu era un artist, că despre el se vorbea în aceiași termeni elogioși ca despre orice folkist din acea vreme.

Așa cum s-a prezentat pe scena unui spectacol în care și ridicolul face parte din el, pensionarul Benedict Popescu, căzut din altă lume, speriat de sală și de juriu, îndatoritor pentru a nu supăra (iar eu spun îndatoritor spre a nu spune dur, cinic “umil”), plecând trist și cu corpul încovoiat nu numai de ani la aflarea verdictului – care însemna “nu, nu aveți talent” -, Benedict Popescu mi-a oferit cele mai triste momente ale vieții mele din ultima perioadă. Ce să se fi întâmplat de când nu ne-am mai văzut, ce instrumente s-au sfărâmat pentru ca un artist care a cunoscut momentele frumoase ale succesului să se arate pe scenă ca unul care aflat la pensie cântă la fierăstrău?

Să se fi înșelat atâta lume cu privire la calitățile sale atunci la tinerețe? Nu cred. Pe aceeași scenă pe care cânta Ben Popescu apăreau mereu doi copii timizi și frumoși: unul cu vioara, altul la pian. Copilul de la vioară se numea Alexandru Tomescu. Nu eram noi cei mai pricepuți descoperitori de talente la muzică clasică, dar sunetul viorii sale ne obliga să spunem în culise: “Copilul ăsta o să ajungă mare, mare de tot!” Mare este acum cel pe care-l cunoașteți ca violonistul Alexandru Tomescu.

Ar fi avut cineva curajul să spună că peste ani Ben Popescu va fi un pensionar oarecare, bizar, care va vrea să impresioneze un juriu și un public tăind cu fierestrăul timpul în două jumătăți atât de inegale?

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.

Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.