Omul de pe strada

Cartoline impartite pe strazi. Recitaluri-maraton in piete publice. Teatru in tramvai. Cinematografe in locurile unde iti faci cumparaturile. Literatura care sa nu complexeze cultural cititorul. CD-uri cu poezii recitate pentru ca Maria Sa sa nu-si oboseasca ochii citind. Nicio granita intre limbajul strazii si limbajul operei. Un sul de sarma si o cada de baie – exponate intr-o expozitie de sculptura. Totul este arta. Totul trebuie sa fie la indemana, la priceperea Lui. Pentru ca Totul este vanzare. Sau de vanzare.

A fost o vreme in care accentul a cazut pe producator. Atentia, grija si legile il puneau in postura de motor al vietii comerciale. In fond, se spunea, nimic n-ar mai fi daca n-ar fi el: nici paine, nici matase, nici case, nici carti, nici aeroplane sau mai stiu eu ce de trebuinta sau numai asa, de moft.

In atari conditii cred ca s-a nascut mitul autorului. Obiectele/produsele primesc numele autorului, de la viori la cauciucuri, de la cladiri la (mai nou) emisiuni TV sau chiar colectii. Autorul este fauritor, este creator. De aici pana la Fauritor si la Creator nu este decat un pas. Autorul este demiurg, este Dumnezeu, este in afara lumii obisnuite (care se foloseste de produsul sau, care il consuma), este deasupra ei si nu se supune legilor ei. Este o perioada indelungata a consolidarii si impunerii numelor. Numele garanteaza valoarea produsului. Se ivesc scolile, se consolideaza o institutie a maestrului. Este epoca maxima de inflorire a institutiei Autorului, care n-are alta grija decat sa produca. Sau, de fapt, sa se produca, pentru ca puternica sa personalitate nu trebuie ingradita: exprimandu-se pe sine, in varii ipostaze, el exprima lumea si fiecare se regaseste pe portiuni mai mari sau mai mici in ea.

Dar, sporindu-se numarul de autori si de produse, accentul s-a deplasat glisand incetisor si fara putinta de intoarcere catre vanzator. Nu conteaza cat de bun este produsul daca nu are cine sa ti-l vanda. Ultima incercare de a tine treaza atentia asupra producatorului pare a fi deviza unui concern care spune ca toate lucrurile sunt facute, dar asta nu trebuie sa te sperie: fa tu un lucru care exista, dar mai bun. Totul este comert. Geniul apartine acum celui care leaga producatorul de consumator. Apar comersanti de geniu, magazine personalizate, lanturi si retele purtand numele ingeniosului negustor. Negustorul nu este iubit, nu este admirat – ba dimpotriva -, dar fara el nu se poate. Editori si librari care abia stiu sa scrie si sa citeasca, o puzderie de colectionari ignoranti care cumpara pe nimic operele artistilor ii tin pe autori in viata.

Inflatia loveste insa necrutator si in cazul lor. Sunt prea multi si toti au cam aceiasi cumparatori drept tinta. A venit randul Mariei Sale, a lui John Doe, cum ii zic americanii, a lui nea Ion, cum ii zicem noi, a omului de pe strada, cum il cred artistii, a cumparatorului. Principiul este clar – daca are un leu in buzunar, trebuie sa i-l luam noi. Pentru asta totul este permis: flatarea lui (“pentru ca meriti”), creditarea lui (“doar cu buletinul”), haituirea lui (la TV, pe strada, acasa, la serviciu, unde i se propune, i se promite). Ai zice chiar ca scopul oricarei actiuni umane nu mai este profitul. Nu mai exista nimic in afara satisfacerii gustului, placerii, relaxarii, distrarii onor clientului. Nimeni nu-i spune insa cinic ca nu despre el este vorba, ci despre banii lui. Putini clienti inteleg ca deviza afacerilor in lumea contemporana se refera chiar la ei: “In fiecare secunda, in lumea asta se naste un fraier. Important este sa-l gasesti tu inaintea altora”. Fraierul esti chiar tu, care te lasi pacalit de temenelele ce ti se fac pentru a cumpara un aspirator, un detergent sau o carte.

De ce este omul de pe strada in postura de fraier in cazul literaturii, de exemplu? Pentru ca tot ceea ce i se cere este sa cumpere produsul. Pentru ca intregul angrenaj care-l face sa cumpere pleaca de la premiza ca este mediu sau submediu cultural sau intelectual. Si, deci, nu poate consuma produse care sa-i puna intelectul si cultura la incercare. Pentru ca vede in el doar un consumator de aici si de acum care sa uite pe loc, ca o conditie esentiala de a o lua maine, virgin, de la capat. Pentru ca autorii care declara sus si tare ca scriu pentru el vor sa fie validati de oamenii de cultura si nu de cei de pe strada, care nu fac istorie. Pentru ca li se induce ideea ca arta este si la indemana lor, ca ei sunt cei din opera, ca al lor este limbajul, in timp ce autorii stiu foarte bine ca este vorba de un nou canon literar. Ca arta strazii nu exista in afara conventiei – formalizarii – ei artistice.

Nimeni nu da, pana la urma, doi bani pe omul de pe strada: politicienii il vaneaza pentru votul lui, toti ceilalti pentru leul lui. Cinic, dar foarte adevarat. Eu insumi m-am simtit in atatea randuri doar un fraier, bun de pacalit, citind (deci cumparand) sau votand.