Omul din carte

Cine s-ar fi gândit odinioară că foarte cumintele cercetător Dan C. Mihăilescu, acribiosul exeget al lui Eminescu și Blaga, aprigul apărător al operei magistrului de la Păltiniș și al sclipitorilor săi discipoli, degustătorul de aforisme cioraniene și măiestrul tălmăcitor de teatru ionescian, cine ar fi prevăzut, așadar, că acest admirator entuziast al interbelicului și al tradiției cu rădăcini în europenitate se va arunca așa, deodată, în arena actualității, punându-se pe devorat prospături editoriale cu nemiluita, ca un bulimic, la început din dorința reumanizării prezentului prin trecutul înviat de memoria descătușată, apoi din interesul pentru imediat al celui ce vrea să rămână un om al timpului său, și nu un intelectual coconizat, narcotizat într-un nombrilism păgubos? Mai recunoaște cineva pe împătimitul de simboluri și scenarii fantastic-estetizante în malițiosul moralist deloc dispus să se mai lase vrăjit de compromisul și impostura “minciunii ficționale”? Și cum se vor fi împăcat oare gânditorul cu gustul contemplației și vedeta de televiziune, amatorul de plăceri (nu doar imaginare) și austerul istoriograf, ori sentimentalul nostalgic cu ironicul deziluzionat?

Ei bine, uite că se împacă! Cel puțin așa ne lasă să înțelegem autorul însuși când formulează, în postură de “scriitorinc”, aceleași nedumeriri: “istoric literar sau critic de întâmpinare? Traducător, editor sau eseist cu veleități de one man show? Eminescolog, caragialog, cioranolog, ionescolog ori simplu gazetar? Liberal sau conservator? Nu știu. Și nu voi putea opta niciodată definitiv.”

Și totuși… Refuzul strictei specializări i-a oferit “scriitorincului” o libertate folosită cu maxim profit, de vreme ce din bârlogul său au ieșit la lumină și studii de tip academic, încheiate la toți nasturii, și câteva, fermecătoare, “scrieri de plăcere”, frumos caligrafiate cu cerneala amintirii în albumul de imagini personale. Dar cea mai răsunătoare ispravă a vrednicului om care ne aduce cartea pe micul ecran rămâne, orice ar zice gurile rele (și au spus destule, fără să stea prea mult pe gânduri), tot ambițioasa sinteză “Literatura română în postceaușism”.

În primul volum, dedicat memorialisticii, Dan C. Mihăilescu reușea nu doar să reconstituie o lume, distrusă de pacostea roșie, ci și să facă dreptate marilor caractere care au refuzat să semneze pactul murdar cu puterea comunistă. Criticul răsturna hotărât prejudecata potrivit căreia talentul nu face casă bună cu morala. Dovada? Existența plină de demnitate a unor personalități precum Steinhardt, Petre Pandrea sau Ion D. Sîrbu, ca să menționez numai exemplele cele mai notorii. Necesitatea revizuirii vechilor ierarhii se impunea, evident, de la sine. Că nu s-a întâmplat așa, e altă poveste. Oricum, dintre criticii cu un cuvânt greu care s-au ocupat cu aplicație de memorialistică și literatura “de sertar”, pe aceeași lungime de undă s-a situat, cinstit, și Eugen Simion – dar, spre deosebire de autorul Ficțiunii jurnalului intim, Dan C. Mihăilescu insista mai mult pe imaginea scriitorilor din spatele textului, și, dacă închina, să zicem, lui Paul Goma un număr sensibil mai mare de pagini decât nu știu cărui fost răsfățat adulator al partidului, nu greșea chiar cu totul. Pentru că între valoarea artistică și cea etică, slavă Domnului, nu se cască mereu o prăpastie. Și fiindcă veni vorba: oare nu ar fi mai bine să abandonăm viziunea aceasta rigidă a dascălilor care ne-au împuiat capul cu tot soiul de teorii despre text și îmbârligatele-i mecanisme și să privim literatura ca expresie autentică, vie, a scriitorului ca om trăitor în lume, desigur, dar și printre cărți și vise?

Călinescu spunea răspicat că dușmanul cel mai mare al literaturii e acela care citește cărți, și nu autori, acela care laudă ori meprizează un fragment, ignorând restul operei. Un scriitor nu trebuie judecat numai așa, pe o anumită latură, mai mult ori mai puțin convenabilă. Nu! Cu astfel de atitudine ne-am tot întâlnit, și tocmai din cauza supralicitării tendențioase a fost atât de compromisă “valoarea estetică”. Când ni se tot vântură pe sub nas criteriul estetic, e clar că ceva nu-i în regulă. Oare nu sunt interesante, dincolo de talent, și eșecurile, proiectele ratate, aproximările, compromisurile și credința, lașitățile și fervorile celui care scrie? Ortega y Gasset, de pildă, vedea în cărțile sale o formă de dialog cu cititorul, fiindcă ideile, credea eseistul, nu pot fi niciodată separate de omul care le-a gândit. Scoase din context, rupte de realitate, ideile se transformă în răsuflate platitudini și nu mai conving pe nimeni.

Înțelegând lucrurile în maniera aceasta, Dan C. Mihăilescu nu vrea să audă “nici măcar o șoaptă” despre noul roman francez, și nici nu manifestă vreo curiozitate pentru de acum atât de previzibilul “desen din covor”. În schimb, schițează o galerie de portrete morale în registre foarte diferite, punctând mereu semnificațiile amănuntului biografic, consecințele grave ale unui gest involuntar, noblețea refuzului și tăcerii în vremuri de cumpănă. De aceea și capătă examenul critic forma dialogului (când nu devine schimb de replici tăioase), pentru că autorul, deși niciodată în rol de acuzator public, nu are de gând să menajeze pe nimeni, își exprimă franc opiniile, simpatiile și antipatiile, slăbiciunile, preferințele, fără circumlocuțiuni inutile și fără ștaiful lemnos academic. Acceptă, cu alte cuvinte, să ni se arate așa cum este, într-un mod de o familiaritate deloc ipocrită, și poate de aceea și este atât de convingător, în ciuda inevitabilelor dezacorduri, mult mai numeroase, ce-i drept, la al doilea volum despre “Literatura română în postceaușism, Proza. Prezentul ca dezumanizare”, apărut nu de mult la Polirom.

Autorul ține să joace de la început cu cărțile pe față și face greșeala de a-și recunoaște (cu o sinceritate de puțini înțeleasă) competența restrânsă în privința interpretării prozei, deși admite că fenomenul literar din al doilea deceniu de postcomunism e marcat de ficțiunea romanescă, după ce memorialistica acaparase atenția tuturor în prima perioadă a tranziției spre capitalism. Dar poezia, vechea iubire? După Dan C. Mihăilescu, aceasta și-a veștejit farmecele și a încăput pe mâinile a tot felul de veleitari care au triplat numărul membrilor Uniunii Scriitorilor. În comunism, poezia strălucea prin miza subversiv-parabolică și estetizantă. Astăzi, crede DCM, estetismul e păgubos. Doar în epică mai poate fi acceptat, și numai între anumite limite. Am mai auzit noi chestii de astea și altădată – totuși, poezia nu a răposat nicicum, și nici azi nu prea pare dispusă să-și dea duhul. Dar dacă o fi având criticul, Doamne ferește!, har de prezicător? Din câte spune, înțeleg că totdeauna i-au căzut greu la stomac teoriile conspiraționiste, ghiveciul cu “bubuli” și alte asemenea fanteziste rețete. E greu de crezut că se va fi apucat de citit în stele…

Cât despre proză, nu știu, zău, cine mai poate contesta azi triumful romanului. Cu atât mai mult ne stârnește curiozitatea tomul în care neistovitul cronicar dă seama despre cele mai importante cărți din proza românească postceaușistă. Țin să subliniez fără echivoc că atitudinea exegetului care vorbește despre preferințele sale de lectură, declinându-și orice abilitate teoretică (naratologie, retorica ficțiunii, semiotică ș.c.l.), despre interesul pentru psihologia personajelor, atmosferă și reflexivitatea scriiturii, și nu pentru fabulație ori labirintica textualizantă, ei bine, atitudinea aceasta mi-a câștigat pe loc simpatia și încrederea. Nu voi căuta și eu noduri în papură, inventariind răbdător lacunele, mirându-mă cu prefăcătorie de vigilența scăzută a criticului care a trecut cu vederea – nu-i așa? – o mulțime de scriitori de prima mână, nu voi găsi nici motive serioase de reproș din pricina repartizării grăbite a câtorva texte într-una sau alta dintre cele trei secțiuni ale cărții, pe motiv că stabilirea “direcțiilor” (ce modestă obsesie!) ar presupune mai întâi, vezi bine, identificarea unor criterii infailibile. Nu-i voi cere cărții lui Dan C. Mihăilescu ceea ce știu foarte bine că nu-mi poate da: o istorie a literaturii, o lucrare sistematică, un tratat ș.a.m.d. Dar vreau să aflu din ea numele autorilor pe care să-i citesc, pentru a înțelege cum s-a scris la noi timp de un deceniu și jumătate, ce valori au avut prețul ridicat la bursa literară, și de ce. Dacă mă voi lămuri și dacă lectura mă va atrage, în loc să-i arunc criticului în ochi gunoiul resentimentului și să mă leg de chichițe, cinstit ar fi să-i pun mai degrabă în evidență meritele. Să vedem însă cum stau cu adevărat lucrurile.

Prima secțiune e dedicată prozei de tip parabolic, estetizant, puțin prețuită la noi, suspectată fiind ba de evazionism, din cauza deconectării de evenimentul imediat, ba de anacronism în raport cu găselnițele cele mai recente în materie de echilibristică textualizantă. Ca atare, romanele în discuție au și ele un aer fanat, de vechitură bizară, mai ales că au ieșit din condeiul unor scriitori formați în alte epoci, de la interbelicii Mihail Villara, Alexandru Vona sau Ion D. Sîrbu la optzeciștii Stelian Tănase, Dan Stanca și Mircea Nedelciu. Exegetul subliniază apăsat caracterul “recuperator” al propriului demers, încercând să forțeze nițel canonul, dar este conștient că, după 1989, proza românească urmează alte cărări: pe de o parte, linia realismului apocaliptic și a deriziunii grotești, pe de altă parte, replierea în sine, ego-grafia melancolică, exuberantă sau de atâtea alte feluri. Însă gustul pentru memorialistică și eseu îl determină pe Dan C. Mihăilescu să prețuiască poate cam prea exaltat proza de idei, cu substanță mitică și grele semnificații, și să se lase mai puțin lesne fermecat de menuetul artei pentru artă, de suavitățile lirice ori morbid-diafanele priveliști din zăvoiul decadent. Organ are cronicarul îndeosebi pentru literatura de factură moral-reflexivă, arătându-se totodată foarte versat în etnopsihologie și sociologie. L-au pasionat, se vede, și studiul mentalităților, al miturilor și simbolurilor, pe linia Bachelard-Eliade-Durand, și filosofia istoriei, și folclorul. Nu e deloc de mirare, așadar, să constatăm că paginile cele mai consistente le-a consacrat criticul romanului “Lupul și Catedrala”, una dintre excepționalele scrieri postume ale lui Ion D. Sîrbu (singurul prozator în al cărui sertar s-au găsit lucruri mai consistente). Bine înarmat, nimic, nici chiar narațiunile de un simbolism obscur-guénonian ale lui Dan Stanca nu-l înspăimântă pe bravul hermeneut, oricând dispus să decripteze enigmaticele semne din text, cu plăcerea celui ce știe că lumea nu-i chiar atât de misterioasă pe cât pare. Nici practicile tel-quel-iste din proza lui Stelian Tănase (Alexandru Paleologu nu-și putea stăpâni la lectură oftatul) nu izbutesc să-l împiedice a observa, just, arhitectura ingenioasă, substanța densă a epicului, calitatea portretelor caracterologice.

Dinspre vestitele condeie ale epocii anterioare, prea puține surprize: doar Breban ar mai mișca ceva, cu aceleași ticuri de odinioară, la fel Buzura, Țoiu și încă vreo câțiva. Un suflu nou și puternic, de realism cinic și viguros, fără zorzoane metaforizante și sulemeneli patetice, în acord cu scârba și deziluziile tranziției, îl dau abia “nemiroticii” Radu Aldulescu (cel mai… înzestrat), Daniel Bănulescu sau Adrian Oțoiu. Nu trebuie lăsați deoparte nici Stelian Țurlea, Horia Pătrașcu ori Gheorghe Crăciun, nici Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ori Ion Manolescu. Nici Alina Nelega și T.O. Bobe, nici Tudor Călin Zarojanu, Ruxandra Cesereanu sau Ioana Bradea. Apariția “Orbitorului” i se pare comentatorului, sensibil la “atmosferă” și “simbol” cum îl știm, un “eveniment”, ceea ce nu-l face să-și reprime dezamăgirea la lectura “Jurnalului” cărtărescian (v. primul volum, “Memorialistica. Trecutul ca reumanizare”), prilej, din nou, de amare reflecții despre nepotrivirea dintre talent și ținuta morală.

“Exuviile” Simonei Popescu marchează și ele un moment de seamă al literaturii autoscopice. Nu și narațiunile Feliciei Mihali, scriitoare cu o biografie spectaculoasă, pe care ține să și-o exhibeze cu mândria femeii ce fuge de banalitate ca dracul de tămâie: a făcut turul României pe jos și turul Europei pe bicicletă; și-a părăsit bărbatul când a aflat că acesta o înșelase; și-a luat unicul copil și a plecat în Canada; a lucrat la Evenimentul Zilei; își iubește bunica și fiica, dar despre tatăl ei nu zice nimic; demitizează copilăria și viața la țară, în care vede numai mizerii. Întâmplător, cronicarul se apucă de citit “Țara brânzei”, romanul aprigei prozatoare, vara, tolănit pe iarbă, undeva la munte, într-o livadă. Pașnica dispoziție îl îndeamnă să nu vadă deloc semnele răului în locurile acestea de umbră și răcoare, binecuvântate de Dumnezeu. Mai degrabă ar zvârli cărțulia cât colo și ar mușca dintr-o prună brumată, dacă i-ar îngădui ticăloasa de meserie. Dar nu-i îngăduie! Un critic trebuie să cunoască ce se scrie în vremea lui, să nu cultive în exces moleșitoare fantezii, palatale sau de altă natură, să renunțe la voluptățile prelungite, să-și reprime umorile și să încerce, pe cât posibil, să fie obiectiv. Uf, apăsătoare austeritate!

Noroc că, printre atâția “copii fierți în mămăligă”, “printre tineri prozatori furioși, cinici, dezabuzați, de veghe-n lanul de canabis, privind la găști cu mânie, printre hăuri, rockuri și băgăuri”, se strecoară și câte un Petru Cimpoeșu ori Petre Barbu, autori care refac lagătura cu tradiția levantină a râsului și deriziunii ludic-jubilative. Dar poate că – mai știi păcatul? – o fi având dreptate cei ce se plâng că nu avem încă în literatura noastră “jună și în eternă tranziție” nici măcar “un roman tare cu lesbiene și voyeuri, o serie necrofilă cu bebeluși abuzați, poeme bestiofile” ș.a. “Ce să faci – se întreabă, în impas, cronicarul – cu acei câțiva «craci rășchirați» din cutare proză eminesciană, cu zbâcul lui Creangă, pâlnia lui Stamate, groapa lui Barbu, Nadina lui Rebreanu, șatra lui Stancu, patul lui Procust, căministele Anișoarei Odeanu și castraveții lui Bogza?!”

Chiar așa, ce e de făcut? Excedat de atâta mizerabilism, cronicarul mărturisește, la capătul răbdării: “…până la urmă, determinante mi-au rămas senzația de necropsie socială, imaginea de crematoriu de speranțe, gustul de cenușă al ficțiunii. Lectura unui univers handicapat, abuzat și dezabuzat. Și exegeza ei ca sleire și alterare a elanului critic”. Și totuși, textele lui Dan C. Mihăilescu nu dau deloc impresia de “sleire”. Comentatorul găsește întotdeauna, până și în cele mai descurajante și inepte narațiuni, pretextul potrivit unor reflecții de ordin mai general privind moravurile și mentalitatea românului de ieri și de azi, și așa iau naștere scurte eseuri pe teme diverse, de la modă la religiozitate, de la gastronomie la temperamentul etnic. Există apoi, în cronicile acestea, o foarte persuadantă strategie discursivă: criticul intră el însuși în scenă, vorbește fără nici un fel de protocol despre sine, explică cititorului motivele personale care l-au ținut o vreme la distanță de un text ori altul – bunăoară, de “Ferestrele zidite”, lăudatul roman al lui Alexandru Vona. Să-i dăm mai bine cuvântul: “…m-a ținut departe de acest roman până acum și reacția instinctivă – oleacă vanitoasă – față de promptitudinea cu care s-au exprimat extazele prilejuite de el. Mai ales că primul extaz mi-era și… mult prea aproape: cronica Taniei Radu (pentru cine nu știe, soția, n.n.)”.

În repetate rânduri își exprimă apoi indignarea față de meteahna editorilor de a nu furniza cititorilor nici un fel de detaliu biografic despre autorii pe care îi tipăresc. Iată o reacție tipic DCM-istă, o scurtă pagină de mare efect stilistic, de n-o fi cumva vorba de literatură pur și simplu: “Caz flagrant de sadism editorial, stupefiant și inadmisibil pentru o editură ca Humanitas: absența fișei biografice a lui Alex Mihai Stoenescu! Când am început să întreb în dreapta și în stângă cine-i A.M.S., ce vârstă are, unde s-a născut, dacă vine din exil, ce studii și ce profesie are, ce-a mai publicat ș.a.m.d. – mi s-a spus că am o concepție de cadrist. Și că, vezi Doamne, criticul literar are a se ocupa de planul estetic și nu de mulțimea detaliilor extraliterare. Fals, absolut fals. Să creadă cine-o vrea în estetismul pur, în lucrul-în-sine ori în parthenogeneză; eu unul cred, pardon, în vorba bună a țăranului când îi iese necunoscutul în cale: tu de unde vii și al cui ești? În plus, nu-i de ici de colo să citești în prezentarea făcută de Gabriel Liiceanu că volumul lui A.M.S. nu e departe de capodoperă, pentru ca să afli apoi că autorul e ofițer de contrainformații. Bun, zici, dar din ce contingent și din ce școală: Drăghici, Pacepa, Pleșiță, Doicaru? E general, maior, locotenent? E din aripa dură, din cea elastică, din tehnicism, de la divizia anticatolică sau de la tricolor? E specializat în diversiune, conflicte etnice, religioase, în spionaj economic, în informatică, în Budapesta sau Vatican? Detalii esențiale, vă rog să mă credeți, pentru deslușirea mesajului din roman.”

Apare aici iarăși accentuată – cu atât mai mult cu cât ficțiunea romanescă nu vorbește direct despre autor, precum scrierile memorialistice – nevoia dialogului cu scriitorul ca om în carne și oase, cu o experiență de viață și de lectură în absența căreia literatura devine inutilă, stearpă ocupație. În ciuda devotamentului pentru critica de întâmpinare, Dan C. Mihăilescu este, ca și Zarifopol ori Ralea, mai mult un critic de idei, un moralist (Marc Aureliu, Epictet și Chamfort se numără printre preferați), sau, cum bine spunea Mircea Platon într-un text mai vechi, “un om de litere de modă veche, un gentleman”. Ceea ce nu înseamnă că verdictele sale sunt rodul hazardului. Dimpotrivă! În majoritatea situațiilor, Dan C. Mihăilescu reușește să prindă esențialul în câteva vorbe. Deși ideea nu găsește de cuviință să o argumenteze silogistic. Preferă o manieră (de prezentare) ceva mai seducătoare, subiectiv-impresionistă, eseistică (un cărturar pățit din secolul al XIX-lea spunea că argumentele nu conving pe nimeni – o fi știind el ce zice…). La formularea concentrată, percutant-expresivă nu se ajunge însă așa, deodată. Asta e doar iluzia celorlalți. Cronicarul și-a forjat un stil colocvial, de efect, totuși mult prea spontan ca să nu dea de gândit. Cum tot s-a obișnuit să vorbească la televizor, îmi place să mi-l imaginez gesticulând cu foaia în mână, undeva, într-un spațiu confortabil, pronunțându-și textele cu glas ritmat de complicate cadențe înainte de a le încredința tiparului. Stai, am impresia că ochii criticului caută mereu parcă într-o anumită direcție. A, da, uite… e clar, cineva îl ascultă!

Despre exactitatea cu care a schițat Dan C. Mihăilescu tabloul evoluției prozei românești în postceaușism refuz să mă pronunț. Credința mea e că autorul, lipsit de ambiții mendeleeviene, a urmărit cu totul altceva. Al treilea volum din serie, dedicat eseisticii și ideilor literare, ar putea sugera un răspuns.

ANTONIO PATRAȘ (n. 1973). Critic literar, conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor din România; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semnează rubrica “Cerneala simpatică”; coordonator al colecției de istorie literară la Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași. Volume publicate: “Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară”, 2003; “Fragmentarium – impresii despre oameni și cărți”, 2006; “Ibrăileanu. Către o teorie a personalității”, 2007.