Omul din Luna

Atentiune, lume buna, strangeti tot, plecam pe Luna!
In plina campanie electorala, presedintele american da alegatorului putin chewing gum, ca sa aiba cu ce sa se ocupe in timp ce sta pe veranda si mediteaza la infinit. Dl. Bush are planuri astronomice si, de ce sa-i taiem avantul la lansare, eu zic ca are sanse. Mai intii de toate, pe luna nu sunt irakieni. Cel putin asa se zice, dar ca sa fim siguri, cand ajungem acolo tragem cateva focuri de avertisment, lansam niste rachete, trimitem niste tancuri si abia dupa aceea debarcam cu trupe. Daca dl. Rumsfeld o sa mai fie la Pentagon, probabil ca primii o sa aselenizeze cei din Delta Force, ca ei sunt the best. Ii trimitem in costume de camuflaj – nu mai cheltuim ca le avem pe cele din Afganistan, se potrivesc, praful e la fel, culoarea identica, talibani importam la nevoie- ii alergam putin printre dune, ii ascundem in cratere, ii tinem la panda o zi (vedem noi cum e cu fusul orar cand ajungem acolo) si, daca nu trece nimeni, zicem “all clear” iesim din camuflaj si incepem sa ne instalam cartierul general, in timp ce anihilam cu un singur foc de arma, tras smechereste, peste umar, jucarioara teleghidata chinezeasca, pe care Beijingul- cat tupeu ! – a anuntat ca o va trimite pe Luna pana in 2010.

In al doilea rand, putem sa plecam in Cosmos pentru ca taticul ne da voie. De fapt, chiar ordonase cucerirea spatiului prin ’89. Pe atunci, dl. Bush Sr., inca in forma si inca presedinte, visa sa trimita oameni pe Marte, dar contabilii au intrat in dormitorul prezidential: “Sir, treziti-va, vine micul dejun”. Intre timp, taticul a plecat fizic de la Casa Alba, dar a ramas cu spiritul. Si cu fiul, prelungirea lui fireasca. Pai ce, daca am cucerit noi Bagdadul, cat de greu o fi cu Luna? Si ulterior cu Marte? Leonard Cohen s-a grabit putin pe cand canta cu Manhattan si cu Berlin. Cantecul lui ar fi trebuit sa sune asa “first we take Bagdadul, then we take the Moon, then we take Mars”. Versuri se pot adauga la nevoie, ca de pe Marte cat mai e pana pe Jupiter?

Da, asa facem. Plecam pe Luna si de acolo pe Marte, ca pe-aici am cam terminat. Razboi am facut, pacea vine ea si singura, saracia – sa fie la ea acolo, in Africa, SIDA – asa le trebuie. Cat despre acordul de la Kyoto – nu e pentru noi, ce ne doare ca ni se incalzeste planeta, ca o sa ne creasca bronhii si o sa ne construim orase subacvatice? Ce, nu-i frumos? Stai toata ziua si te uiti la pestele mare care il mananca pe cel mic, nu-ti mai trebuie televizor, uite cum ai economisit energie, fizica si electrica, deopotriva ! Si cand o sa mai iesim la suprafata, pentru o gura de aer, o sa aruncam spre cer o privire piezisa (pentru ca atunci o sa avem capul plat si ochii lateral), acolo unde se vor lafai, aproape de Divinitate, semenii nostri plecati pe Marte.

Mai ales ca poate dam de petrol si, mama, cate sonde o sa punem acolo! O sa fim asa de bogati, nici nu vreau sa ma gandesc: o sa avem ferme, caii o sa pluteasca zglobiu, anemonele se vor legana alene in vantul selenar, iar noi vom privi fermecati cum apune Marte, pe dupa dune.

Corectati-ma daca gresesc, dar nu era Dl. Bush cel care viziona filme cu cowboy? A facut recent o pasiune pentru SF sau a descoperit abia acum omuletul zambitor de pe Luna? Sau, mai simplu, vrea sa ramana in istorie ca un nou Kennedy, dar cu o viziune pacifista, generoasa asupra spatiului, propunand acest plan gen United Colours of the Universe, in care oameni de toate culorile si nationalitatile o sa puna mana de la mana pentru colonizarea Lunii si, ulterior, a sistemului solar.

Din pacate, e greu de spus cat va mai ramane peste un an din visele lui Bush. Bine ar fi sa ajungem acolo. Dar si mai bine ar fi daca, odata reales, Dl. Presedinte ar reveni cu picioarele pe Pamant si ar intelege ca omuletul din luna poate sa mai astepte, pe cand noi, aici, nu prea.