Omul-ochi

Spuneam ca, indesandu-si bine pe cap palaria-de-fotografiat construita in 1885 de J. de Neck, omul modern (omul sfarsitului de veac al XIX-lea, omul secolului XX, omul de azi, din era digitalului) si-a inlocuit nevolnicul ochi de carne cu obiectivul camerei de fotografiat si a capatat o privire noua ce ii deschide poarta imparatiei adevarului: “Fiecare va fi constrans sa vada ceea ce e adevarat din punct de vedere optic, ceea ce se explica de la sine, ceea ce este obiectiv, inainte de a formula o pozitie subiectiva”, spune in 1925 L?zl? Moholy-Nagy.
L?zl? Moholy-Nagy adauga ca proteza aceasta pe care si-a implantat-o omul modern il va elibera de o suma intreaga de scheme arbitrar impuse de cateva secole de pictura vederii noastre. Aici se inseala, in sensul ca de cateva veacuri bune “programul” picturii europene a fost sa impuna acelasi tip de percepere a lumii pe care el o atribuie aparatului de fotografiat.
Rolul picturii, afirma Alberti intr-unul din celebrele lui tratate, este de a produce “efigii” (reprezentari, imagini) ale corpurilor create de natura, efigii care sa produca asupra spectatorului aceleasi efecte optice ca “originalul”. Pictorul este un om care vede si care, in plus, are abilitatea (obtinuta prin invatare) de a produce obiecte ce-i fac pe ceilalti sa vada ce a vazut el initial. Ce inseamna insa a vedea?
Sa incepem cu aceasta opinie a filosofilor, ne spune Alberti, care afirma ca obiectele “sunt percepute prin intermediul unor raze, un fel de ministri ai simtului vazului”, “prin care se imprima (in ochi, sediul acestui simt) simulacrul lucrurilor”. Florentinul nu stie daca razele acestea pleaca din ochi sau din obiectul pe care acesta il percepe, ceea ce stie insa cu precizie este ca “vederea este rezultatul unei piramide de raze”, figura oblonga “ale carui linii, trasate de la baza in sus, se termina intr-un varf unic”: “baza piramidei, continua el, este acel ceva pe care vederea il percepe; laturile sunt razele vizuale pe care le-am numit extreme”. “In ceea ce priveste varful, el se opreste in ochi exact in punctul unde (razele) se reunesc”. De adaugat ca piramida aceasta e “plina”, in sensul ca in afara “razelor extreme”, care leaga varful de fiecare punct al conturului obiectului vazut, o infinitate de alte raze unesc acelasi punct din ochi de fiecare din punctele suprafetei delimitate de conturul cu pricina.
“A vedea ceva” este asadar acea stare in care se afla ochiul in timp ce este impresionat de “razele vizuale” ale piramidei. Daca un ecran ar sectiona transversal aceeasi piramida, ar aparea pe el acelasi simulacru al bazei, dar, fireste, l-ar impiedica pe spectatorul din imaginea de mai sus sa mai vada ceva. Sa ne imaginam insa ca un mester abil ar face sa corespunda, pe fata dinspre spectator a ecranului, cate un punct colorat pentru fiecare din punctele imprimate pe cealalta fata de razele interceptate si intrerupte de ecran: pe retina spectatorului imaginea ar reaparea. Tabloul pe care-l face pictorul, ne spune Alberti, este tocmai o astfel de sectiune transversala. Nu este el insa astfel echivalentul fotografiei? Dar “a vedea” este oare ce ne spune Alberti? Iar omul ce si-a indesat pe cap palaria-de-fotografiat a lui de Neck vede el oare cu adevarat?