Omul-ochi

In cartea sa Fotografia instantanee, vienezul J.-M. Eder se arata, am vazut, uimit de palaria-de-fotografiat construita in 1885 de J. de Neck, aparat ce permitea “turistului sa captureze din mers un subiect oarecare: peisaj, grup ori persoana izolata fara sa se vada ca fotografiaza”.
Dupa ce am mai privit-o o data sa ne amintim ca se afirma pe buna dreptate ca fotografia a produs o revolutie a privirii, caci a facut vizibile lucruri pe care ochiul nu le poate vedea cu propriile lui puteri: Galopul lui Daisy, de Muybridge, arata ceea ce sarmanii nostri ochi nu au putut niciodata sa vada si anume ca sunt momente in cursa unui cal in care acesta nu atinge deloc pamantul.
“Astfel, aparatul de fotografiat este cel mai sigur instrument ce ne ingaduie sa incepem sa avem o vedere obiectiva. Fiecare va fi constrans sa vada ceea ce e adevarat din punct de vedere optic, ceea ce explica de la sine, ceea ce este obiectiv, inainte de a formula o pozitie subiectiva.
Lucrul acesta va desfiinta schema asociativa picturala si imaginara care a domnit fara rival secole intregi si pe care marile individualitati ale picturii au impus-o vederii noastre”, afirma vehement in anul 1925 L?zl- Moholy-Nagy, care continua: “Un veac de fotografie si doua decenii de cinema ne-au imbogatit enorm din punctul acesta de vedere. Putem spune ca vedem lumea cu o privire cu totul diferita”.
La randul sau, americanul Weston afirma la inceputul anilor 1930 ca “viziunea riguroasa, intransigenta a aparatului de fotografiat este, si va deveni si mai mult in viitor, o forta universala de reevaluare a vietii”.
Afirmatiile de genul acesta au la baza o critica a vederii naturale: bietul nostru ochi nu vede cu adevarat ceea ce i se infatiseaza si, prin urmare, imaginea lumii pe care o avem e eronata. Doua sunt ratiunile pentru care lucrurile ar sta asa: in primul rand el nu este facut pentru a percepe procesele foarte rapide (galopul lui Daisy bunaoara), fenomenele si structurile “microscopice” etc.; in al doilea rand, intre noi si lume se interpune cultura la care participam (schemele vizuale impuse de pictura, pentru a vorbi ca Moholy-Nagy).
Cu aceste ganduri in minte sa revenim la J. de Neck si la a sa palarie-de-fotografiat. Indesandu-si-o bine pe cap, indesandu-si-o pana peste ochii ce, oricum, nu pot vedea prea bine ce se intampla in lume, peste ochii care, de cand au privit pentru intaia oara cai ce alergau pana in clipa in care Muybridge a publicat Galopul lui Daisy, nu au fost in stare sa vada lumea asa cum e, omul modern (omul sfarsitului de veac al XIX-lea, omul secolului XX, omul de azi, din era digitalului) isi inlocuieste nevolnicul ochi de carne cu obiectivul camerei de fotografiat. Imaginea lumii pe care o va avea de aici inainte va fi obiectiva.
Montandu-si minunata proteza, omul acesta “scapa” de subiectivitate: a capatat viziunea riguroasa si intransigenta a aparatului. A devenit obiectiv, a intrat in imparatia adevarului.