OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire* (V)

Preotul și enoriașul

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creștinat de un țăran din apropierea Brașovului, iși petrecea nopțile in inchisoare in rugăciuni de mulțumire și recunoștință. După ora stingerii predica in șoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai țină cont de episcop, de enoriași, ci numai de Dumnezeu, de sfinți și de ingeri.
Uneori meditațiile sale erau intrerupte de bătăi ușoare in perete, care vesteau prezența unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.
Inginerul radiofonist din camera vecină, după puține cuvinte de introducere, a inceput spovada vieții sale: “Aveam șapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereți, prin calorifer, iși transmiteau informații, se spovedeau, aflau vești unii despre alții.
Descoperiți de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: “Când eram copil…”, “Când eram la școală…”.
Intr-o dimineață, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranță. Gardianul s-a supărat și l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire și una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simțea cum mușchii se zdrobesc și labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, “Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-și oprească mintea să gândească și trupul să simtă durerea.
Printre cei de la Securitate erau și oameni credincioși. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deținuți, dar și-a asumat riscul de a-i avertiza in privința informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din țară, dar un gând interior l-a făcut să renunțe in ultima clipă și să se predea. Ajuns in aceeași celulă cu Wurmbrand, a invățat să-l iubească pe Dumnezeu și să se elibereze de sentimentul de vinovăție.
In timp ce se afla la Spitalul Văcărești, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: “Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialiști din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comuniști pentru că era socialist. A pornit in viață cizmar, dar instruindu-se a invățat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privința religiei, impărtășea concepția marxistă și anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăța pe cei săraci să aștepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea și veșnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă ființă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuții cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: “Il iubesc pe Isus”.
Radu Mironovici, un alt coleg de suferință a lui Wurmbrand, se declara credincios creștin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări: “Când luați sfânta impărtășanie, oare pâinea și vinul nu se transformă in insuși trupul și sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind “da”, pastorul a continuat: “Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i așa?” Răspunsul a fost din nou “Da”.”Atunci cum puteți să-i urâți pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: “O parte din viața mea, care era greșită, a luat sfârșit. Am fost un creștin prea trufaș ca să-l urmez pe Cristos”.
In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăța despre Allah cel milostiv și iertător și se străduia să traducă in viața de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelația profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoștea drept Fiul lui Dumnezeu.
Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creștin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. “Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având același caracter și aceeași atribuție cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândește in jur dragoste și adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt și eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.
După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiștii și musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toți dragostea lui Dumnezeu.
Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deși avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soțul ei fuseseră condamnați la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoții fuseseră dați afară din școli din cauza activităților “antistatale” ale părinților lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toți să fie bucuroși pentru că “există un Dumnezeu in cer și in inimă”. Salutul preotului era: “Pururea să vă bucurați”, el găsind cu ușurință motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfințenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deși nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: “Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare și păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.
In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, starețul Iscu și Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat șef in brigada preoților, pe care ii bătea până cădeau in nesimțire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era și el pe moarte. Regreta și plângea, la Canal nu-l cruțase nici pe starețul Iscu, acum vecin de pat. Dimineața starețul s-a apropiat de Vasilescu și, incercând să-l liniștească, i-a spus: “Ești tânăr, nu ți-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta și Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit și l-a impărtășit, starețul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopții, s-au dus amândoi. “Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ținându-se de mână”.
In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alții intr-un fel cu totul neobișnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufletești pentru a ierta și a se impăca cu Dumnezeu.
“Dovada prezenței lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputințele și slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simțită in penitenciarul din Galați”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoționat iși amintește că in penitenciarul de la Galați, printre cei 130 de deținuți care se aflau in celulă, era și generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferință, iși dorea foarte mult să-și revadă fiii și să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătății lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie și impărtășanie. Credința formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morții, il făcea să șovăie. Tot amânând, intr-o dimineață, gardianul a intrat in celulă și i-a spus generalului să-și facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povestește cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire față de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtășanie.
Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temnițelor comuniste: gardianul a intrat in celulă și a zis: «Boilă Matei, fă-ți bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputință, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, și să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat și inainte de a fi dus din celulă.
Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinți: “Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Iși dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu și cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: “Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viață impăcat.
“Era seara târziu. Dimineața, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtășanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtășanie, a murit impăcat și indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, așa cum rar a fost in decursul vieții sale zbucuimate”.
 
 
*) Fragment din lucrarea „Preoția in spațiul concentraționar”  
 
 

Va urma