Onorabila venețiană/ de Rosa Ventrella

Într-o Veneție libertină, dar mereu înspăimântată de spectrul pedepsei divine, Veronica Franco își începe cariera de curtezană. Înzestrată cu o frumusețe și o inteligență ieșite din comun, tânăra pătrunde cu ușurință în cercurile elitei venețiene, subjugând dogi, negustori bogați și chiar și capete încoronate. În scurt timp, devine cea mai cunoscută și mai căutată dintre curtezane, stârnind deopotrivă pasiuni răscolitoare și dușmănii înveninate. Și totuși, vâltoarea întâlnirilor clandestine și a plăcerilor pasagere îi lasă în suflet un gol din ce în ce mai apăsător. Când ciuma lovește Veneția și Inchiziția începe să caute vinovați, faima Veronicăi se întoarce împotriva ei, iar curtezana e nevoită să facă o alegere dificilă, care îi va schimba destinul pentru totdeauna.

În această pasionantă reconstituire romanescă a personalității unei mari curtezane și poete a secolului al XVI-lea, Rosa Ventrella ne oferă o frescă deosebit de sugestivă a Renașterii târzii și, în același timp, o poveste nemuritoare despre căutarea sinelui într-o lume dominată de egoism, gelozie, măști și prejudecăți.

Rosa Ventrella s-a născut la Bari, în Italia, în 1974. A studiat istorie contemporană la Universitatea din Parma. Predă literatură la Cremona, unde locuiește împreună cu soțul și copiii ei. Pasionată de literatură, mai ales de literatura de limbă spaniolă, a ținut câteva ateliere de creative writing și a publicat numeroase articole în reviste de istorie și pe site-uri de specialitate. A lucrat câțiva ani ca redactor într-o editură. Interesată de figurile marginale, ignorate de „marile narațiuni“ ale istoriografiei oficiale, a scris Innocenza e peccato (2010) și studiul Terra e vita (2011). Au urmat romanele de inspirație istorică Onorabila venețiană (Honorata cortigiana, 2011; Editura ALLFA, 2014) și La visionaria (2012). Ultimul ei roman, Il giardino degli oleandri, a apărut în 2013.

*

*     *

Veronica își descleștă buzele. Era pe punctul de a spune ceva, dar mama ei continuă.

– Nu-ți pierde speranța! Problema ta are o soluție, micuța mea!

– O soluție? repetă ea.

Ochii i se aprinseră de o strălucire neașteptată, lucru care nu se mai întâmplase de mult.

– Da, da… zâmbi mama.

Înțelesese cu ce problemă se confruntă fiica ei, iar soluția, în ceea ce o privea, era la îndemână. La urma urmei, Veronica nu cerea altceva decât să se elibereze de povara unei vieți conjugale anoste și găunoase.

– Bun, începu să explice Paola, tu ești deja o femeie căsătorită. Știu că înveți arta picturii și a dansului și apoi, uită-te la tine, ești extraordinar de frumoasă, ai un mers elegant și o privire demnă. Ai toate calitățile pentru a fi primită printre oneste. Responsabilii cu legile somptuare n-o să aibă nimic de spus dacă le prezinți dorința ta de a îndeplini profesia de curtezană.

Veronica avu o tresărire. Făcu ochii mari și întrebă alarmată:

– Mamă, ce spui?

– Gândește-te, răspunse ea serafică. După părerea mea, este soluția ideală. Și poate nici n-ar mai fi nevoie să locuiești cu soțul tău.

– Dar… dumneata trăiești cu tatăl meu!

– Lasă ce face mama ta fără minte, i-o reteză ea scurt. Asta n-are nicio legătură cu nimic. Vorbim acum de căsnicia ta, nu de a mea!

Începu să râdă. De fapt, nimic nu era vreodată așa cum se vedea prin ochii unui străin. Cine cunoștea familia Franco din afară putea să își facă anumite impresii, însă realitatea era cu totul alta.

– În orice caz, reluă Paola, nu mi-ar fi ușor să plec, sunt deja prea atașată de tatăl tău. În schimb, soțiorul tău… lasă, mai bine să nu-l vorbim de rău. Să știi doar că, atunci când m-am căsătorit, tatăl tău era considerat unul dintre cei mai frumoși tineri din oraș! În plus, diferența de vârstă nu era atât de mare, abia zece ani.

Veronica nu înțelegea.

– Dar dumneata ești cea care mi-ai dat mâna bărbatului ăstuia!

– O greșeală, spuse Paola liniștită. Se mai întâmplă. Zgârcitul ăla de Panizza nu numai că e plin de cusururi, dar nici măcar nu și-a ținut promisiunile. Chiar cred că tatăl tău îl va târî prin tribunale. Dar, lăsând asta la o parte, dacă vrei cu adevărat libertatea, trebuie să dai din coate. Dacă Panizza e deștept, o să se resemneze. Altfel… ei bine… e problema lui. Înseamnă c-o să trebuiască să-și mute casa în altă parte.

– Mamă, sunt confuză. Credeam că vreți altceva pentru mine. O fi avar soțul meu, dar se îngrijește să nu-mi lipsească nimic.

– Nimic, zici? Crezi că niște bijuterii și o masă îmbelșugată o să reușească să te țină mulțumită? Îți spun, sunt convinsă că așa ar fi cel mai bine să procedezi.

Veronica încuviință din cap. Rămânea, totuși, încă foarte uimită. Nu reușea să creadă că propria mamă ar putea să îi propună să devină o… curtezană. Dar lucrul care o uimea chiar mai mult decât sfatul mamei era acel ton de confidență, planurile pe care le creiona ca și cum ar fi fost cu adevărat interesată de soarta fiicei sale. Nu i se mai întâmplase să o audă vorbind astfel.

– Gândește-te bine, fata mea! Ai putea să ajungi bogată, să cunoști lume importantă și, mai presus de toate, ai fi liberă. Pentru noi, femeile, viața e nedreaptă, Veronica: nu ne permite să iubim și ne condamnă la o tristă supunere în fața unor bărbați pe care de cele mai multe ori ajungem să-i urâm.

Fragment din romanul Onorabila venețiană, de Rosa Ventrella, în curs de apariție la Editura ALLFA, colecția Roman istoric. Traducere din limba italiană și note de Alexandra Blăgoi