Opinie Adrian Vasilescu - Bătălia cu inflația: punct și de la capăt

Noi trăim într-o realitate de care nu putem să facem abstracție. Pentru că două linii merg mereu împreună. Linia dobânzii de politică monetară a BNR și linia inflației.
Atâta vreme cât inflația continuă să fie mare, BNR nu-și poate permite să scadă dobânda-cheie. Când vom avea dobânzi mici, va însemna că am rezolvat multe lucruri importante din economie, că a început relansarea. Dar acum noi nu suntem într-un moment de relansare. Suntem într-un moment de terapie.

Era de așteptat, așadar, ca în condițiile în care inflația anuală a urcat în loc să coboare – ajungând la 7,77 la sută: cea mai mare inflație din Uniunea Europeană – Banca Națională să decidă menținerea ratei dobânzii de politică monetară la 6,25 la sută. Așa cum s-a precizat în comunicatul de marți, se simte încă nevoia unei ancorări ferme a anticipațiilor inflaționiste. Mai ales că, în unele cercuri politice, chiar și în cercurile unor economiști, se aud voci care spun că… România ar avea nevoie de mai multă inflație. Alte voci, deși nu pledează pentru inflație, cer totuși un deficit bugetar mai consistent, ceea ce ar însemna tot inflație.

Nu sunt puțini cei ce cred că fără inflație PIB-ul nu poate să crească și nici investițiile nu au din ce să se înfrupte. Mai circulă și o altă teorie, care alimentează teama că va exploda și mai puternic șomajul dacă nu se va da drumul la inflație. Teorii vechi, neconfirmate de timp, extrase din cărți deja depășite.

La polul opus, în schimb, se situează marea masă a celor cărora le este frică de inflație. Băncile se uită la inflația anuală și, dacă văd că urcă, așa cum s-a întâmplat în august și în septembrie, încep să se teamă că dobânzile la creditele în lei ar putea deveni real-negative. Populația care economisește, în același timp, se uită tot la inflația anuală în creștere și își manifestă teama că depozitele din bănci ar putea fi și ele remunerate cu dobânzi real-negative. Adică sub cifrele care exprimă nivelul anual al creșterii prețurilor. Chiar dacă și băncile, și clienții socotesc greșit, pentru că dobânda e legată de 12 luni viitoare, în timp ce inflația la care se raportează e calculată pe 12 luni trecute, problema rămâne pe rol. Fiindcă nu doar inflația, ci și frica de inflație rărește în bună măsură clientela magazinelor. Așa a fost în 2009, așa se petrec lucrurile și în acest an, în condițiile unei recesiuni prelungite. În consecință, cifrele de afaceri în unitățile ce fac comerț cu amănuntul sunt lovite dur.

Și cursul se uită la inflație. Prin lege, Banca Națională are un singur obiectiv: stabilitatea prețurilor. Atât și nimic alt­ceva. Dar pentru politica monetară o privire largă este inevitabilă. Așadar, Banca Națională se războiește cu inflația, dar nu-și poate permite să scape din priviri cursul de schimb. Pentru că două întrebări rămân în actualitate: 1) la ce s-ar ajunge fără un curs rezonabil într-o economie care nu funcționează încă bine și nu dă rezultatele așteptate când apar deficite mari? sau 2) ce s-ar întâmpla în economie când în companii proliferează lipsa de eficiență și indisciplina financiară? Desigur, inflația și-ar face de cap, antrenând și cursul în “jocul” ei. Așa că orice mișcări ar face banca centrală, pe o piață ori alta, ținta tot inflația este. Dar măsurile luate de BNR împotriva inflației se cer a fi cuplate cu politici active, fiscale și salariale. Și cu acțiuni energice de restructurare.

Fără îndoială că în sistemul nostru de prețuri acționează și o undă de șoc, care își are rădăcinile în criza globală și în recesiunea internă. Iar războiul psihologic pentru prețuri interne întunecă multe judecăți, zgomotul inflaționist fiind dovada cea mai concludentă. Așa că în bătălia cu inflația, după ce am pus punct, încheind o etapă, o luăm de la capăt. Iată principalul motiv pentru care, în acest moment, piața dezbaterilor publice legate de inflație e agitată. Există nervi, se țes intrigi, se spun povești, toate pe fondul unor încercări interesate de a face profit din prețuri ceva mai mari.