Opinie Adrian Vasilescu: Joaca de-a scumpirea pâinii

Acum vreo cincisprezece ani, într-o vară, am vizitat o insulă din Golful Persic unde abia fusese amenajată o zonă economică specială. Mirarea mea, atunci, a fost că deși în magazinele pline de mărfuri intrau puțini cumpărători, prețurile erau foarte mari. Întrebând dacă au inventat cumva o regulă nouă, diferită de cea clasică, mi s-a răspuns că nicidecum. Numai că mizau temporar pe… excepția care întărește regula cunoscută. Știau bine că dacă nu crește cererea, nu au decât o șansă, scăderea prețurilor, dar amânau – excepțional și temporar – să aplice regula. Excepția îi ajuta să supraviețuiască până când consumul avea să crească. Sau cel puțin așa speraseră inițial. Și anume, că încasările datorate prețurilor mari vor compensa un timp vânzările puține. Speranță zadarnică. Fiindcă vânzările se tot împuținau. Excepția confirmase regula, dar nu în sensul așteptat de către cei ce urcaseră aiurea prețurile. Ci în sensul firesc: acela că nimeni nu-și poate permite excepții de la logica economică fără să plătească.

Mi-am amintit de această întâmplare în clipa în care am citit declarația șefului patronatului pâinii, care anunța scumpiri cu 15 la sută. E posibil ca motivul invocat să fie corect: firmele de panificație nu și-au făcut stocuri de făină sau de grâu, pentru că au așteptat producția din acest an… dar în iulie încă nu s-a recoltat nimic din cauza ploilor și a inundaților; iar în august, când au început recoltările, oferta nu face față cererii. Numai că una e socoteala de acasă și alta realitatea din piață. Și Ministerul Finanțelor sperase să încaseze mai mult din creșterea cu cinci puncte procentuale a TVA, dar cumpărătorii s-au rărit pe măsură ce au crescut prețurile, iar încasările au scăzut. O cotă mai mare de TVA la mai puține încasări nu a adus venitul scontat.

Pentru comercianți, important este câștigul adus de un raport firesc între nivelul prețurilor și numărul de cumpărători. Pentru cumpărători însă, importantă e solvabilitatea. Acoperirea cu bani a cererii de consum. Problemă grea. Când, înainte de criză, lumea avea viteză de reacție, găsea repede soluții. În țările dezvoltate de vreme îndelungată, fenomenul extinzându-se după anul 2000 și în țările în dezvoltare, fuseseră deschise larg ușile celui mai tentant dintre toate fondurile de finanțare a consumului: creditul. Totodată, veniturile creșteau continuu. Așa era în toată lumea, așa începuse să fie și la noi. Între 2004 și 2008. A venit însă criza și lucrurile s-au schimbat. Din 2009 ne confruntăm cu recesiunea, iar acum, în 2010, au intervenit și măsurile de austeritate. Șomajul, salariile scăzute, pensiile înghețate răresc consumatorii. Cum să răspunzi acestei realități cu prețuri în creștere?

Producătorii de la noi se obișnuiesc greu cu rolul consumatorului în economia de piață. Ei erau obișnuiți să dirijeze muzica pe care o plăteau consumatorii. A venit însă criza și i-a adus cu picioarele pe pământ. Se pare însă că nu pe toți. Pentru că nu toți au reușit să înțeleagă rolul nou al consumatorului. Un rol fundamental. Căci el nu mai este doar un simplu “punct fix” în jurul căruia se învârte economia. Noul lui rol este mult mai dinamic. Deși producătorul poate influența cererea, prin marketing agresiv, tot ce reprezintă oferta lui (cantitate, calitate, structură) depinde în ultimă instanță de consumator: de nevoile lui, de dorințele lui, în unele cazuri de plăcerile și capriciile lui, dar în toate cazurile de banii pe care îi are. Mai departe, de acest raport cerere-ofertă depind balanța comercială și nivelul inflației. Or, România, în aceste timpuri grele, se confruntă cu o scădere cumplită a consumului. Și dacă scade consumul, nici producătorii, nici comercianții n-au cum să profite de împrejurări și să câștige mai mult. Astăzi, când întreaga noastră societate pierde, iluziile celor ce vor totuși să câștige mai mult se pot întoarce împotriva lor. Și să-i lovească dureros.

De la Keynes încoace, în anii mulți în care au alternat aplicații mai mult sau mai puțin relaxante, sunt nenumărate exemplele ce se înmănunchează într-un flux unic: înclinația spre consum, ca regulă generală, scade ori de câte ori se împuținează banii. Un astfel de flux fiind rezultatul acțiunii pieței. A lovi însă două ținte cu un singur foc – protecția oricărei afaceri prin creșterea vânzărilor și, în același timp, umflarea prețurilor, fără a încălca logica economiei de piață, în ultimă instanță fără a sfida legitățile economice, nu mai este astăzi cu putință. Și, desigur, nu mai e cu putință fără să plătești pentru asta un preț mare.