Opinie Adrian Vasilescu: Mai este România o țară industrializată? (2)

Astăzi, în orice țară de pe planetă, mare, mijlocie sau mică, industria este cea dintâi garanție pentru o desfășurare normală a vieții economice. Și pentru reglajul optim al vieții economice în raport cu dinamica factorilor interni și externi. Fără industrie, e greu – dacă nu imposibil – să fie asigurată temelia pe care se clădesc raporturi corecte între cerințele și posibilitățile economiei, pe de o parte, și nevoile de consum productiv și neproductiv, pe de altă parte; între dotarea tehnică, forța de muncă, resursele materiale, mobilitatea, capacitatea de acțiune și rezultatele utile; între cifrele de afaceri și cheltuielile pentru obținerea lor; între baza de materii prime, de energie și producția de mijloace de producție, de bunuri de consum și de servicii; între import și export; între cantitatea și calitatea produselor. Iar supremă este legea eficienței: pentru o unitate de venit să se cheltuiască o cantitate tot mai mică de resurse. Fără industrie, toate aceste repere nu pot fi decât șubrede. Și, mai ales, nu poate fi decât șubredă temelia creșterii economice.

Dar astăzi, în România, mai putem vorbi despre industrie? Mai este România o țară industrializată? Se mai bazează creșterea noastră economică pe industrie? Sunt întrebări grele. Iar un răspuns complet cere o analiză care să pună cap la cap faptele și evenimentele din ani îndelungați. Voi face o astfel de analiză în secvențele viitoare. Dar și analiza tabloului actual, pe care o schițez în secvența de față, poate fi relevantă.

Adevărul este că, în 2011, economia a resimțit o ușoară înviorare, ce a urmat oboselii de după un urcuș de nouă ani. La acest urcuș au contribuit și construcțiile, și agricultura, și serviciile. Dar locomotiva principală s-a dovedit a fi industria.

Fără îndoială, n-a fost deloc ușor să fie asigurată, timp de nouă ani fără întrerupere, o combinație de creștere economică cu dezinflație într-o economie ca a noastră, caracterizată prin dificultăți numeroase și mari. Rețetele altora nu ne-au ajutat în niciun fel. Tiparele lor nu ni s-au potrivit. Orice fel de încercare de a aplica șabloane s-a lovit, în cazul țării noastre, de o sumedenie de particularități greu de definit. Și cu atât mai greu de stăpânit. Așa că, atunci când ne-a lovit criza, au intervenit repede dezechilibre puternice. Pentru că, întâi și întâi, industria a fost dezechilibrată. Și iată că, acum, începe să fie reluat urcușul. După trei trimestre cu creșteri relativ modeste (0,2 la sută în T4/2010; 0,8 la sută în T1/2011 și 0,8 la sută în T2/2011) dintr-o dată, la sfârșitul celui de-al treilea trimestru din 2011, față de trimestrul corespunzător din anul trecut, măsurăm o creștere economică de 4,5 la sută.

Dacă ne comparăm cu țările dezvoltate din Uniunea Europeană (Belgia – 1,8 la sută; Cehia – 1,5 la sută; Germania – 2,6 la sută; Franța – 1,6 la sută; Olanda – 1,1 la sută; Austria – 2,8 la sută; Finlanda – 2,8 la sută; Marea Britanie – 0,5 la sută), putem considera că, în România, creșterea de 4,5 la sută este spectaculoasă. Și că țara noastră și-a asigurat, pentru anul în curs, un PIB care să depășească 2 la sută.

Cheia problemei o constituie balanța adevărului, care măsoară un raport de maximă însemnătate: cât încasează o țară din exterior și cât plătește pentru ce consumă din afara țării. Atât înainte de criză, cât și de când a început criza, din balanța adevărului s-a desprins un lung șir de motive de îngrijorare pentru autorități, pentru companii, pentru analiști, în ultimă instanță pentru populație, care suportă riscurile și achită nota de plată. Acum însă lucrurile încep să cunoască schimbări semnificative. Înainte de criză balanța se dezechilibra. Din 2004 și până în 2008 deficitul extern urcase până la 14 la sută din PIB. În 2009 balanța a înregistrat o scădere dramatică a exporturilor. Din 2010 însă, treptat, exporturile și-au luat avânt. Iar în 2011 producția industrială și exporturile de produse industrializate prelucrate au contribuția cea mai mare la creșterea economică.