Opinie Adrian Vasilescu: Mai este România o țară industrializată? (7)

În România interbelică își făcuse loc, la un moment dat, o polemică aprinsă între două curente ce nu reușeau să ajungă la reconcilieri. Tradiționaliștii, un exponent de vârf fiind Rădulescu Motru, vedeau civilizația ca factor de modernitate bazat pe încorporarea de noi bunuri materiale. Socotite însă… fără valoare. Pe când cultura încorpora valori ce dădeau consistență societății. Adepții noului curent, modern, mulți grupați în jurul lui Eugen Lovinescu, înțelegeau bine nevoia contopirii culturii cu civilizația. În concepția lor, apropiată de felul în care sunt înțelese astăzi lucrurile, civilizația aducea un nou nivel de dezvoltare materială și spirituală a societății, prin racordare la tehnologiile moderne, la tehnicile moderne în fabrici, de fapt la industrializarea țării. Cultura nu mai era văzută ca despărțită de civilizație. Dimpotrivă, se contopea cu civilizația, dând sens noilor valori, integrându-le în modul de a gândi și de a simți al oamenilor.

Încorporându-și noi valori, un nou nivel de civilizație și de cultură, apropiate de cele occidentale, societatea românească a pornit să-și taie drum către un capitalism avansat, către modernizare. Și, fapt cu adevărat remarcabil, și-a format elite în stare să înțeleagă esența capitalismului avansat: capacitatea de a produce eficient și, pe această cale, puterea de a aduce bunăstare. Aceste elite au împins efectiv România către un nou tip de cultură: a banilor sănătoși, a muncii performante, la baza dezvoltării societății fiind procesul de industrializare.

Perioada interbelică a avut un suflu remarcabil: leadership-ul. Managementul n-a fost însă la înălțime. Dar România scosese capul, lucrurile se orânduiau în sus, cel puțin ca tendință. Apăruseră câteva valori economice în stare să susțină leul. La Brașov era IAR, o mare fabrică de avioane. Făceam avioane care băteau multe aparate din lume. Și mai erau locomotivele lui Malaxa. Era și petrolul, jumătate avantaj comparativ, că ni-l dăduse Dumnezeu, jumătate avantaj competitiv, că am știut să-l valorificăm bine. Grâul românesc era bun, când ajungea la Paris, în vitrinele patiseriilor din capitala Franței apăreau afișe cu “avem făină românească”. În timpul războiului, un demnitar neamț îi scria lui Hitler de la București: “Într-o Europă care moare de foame este imoral că aici se comercializează 11 sortimente de franzelă”. Iar Ribbentrop,

ministrul de externe al Germaniei, spusese într-o conferință că leul era la acea oră cea mai bine acoperită monedă din Europa. Și așa era, fiind acoperit inclusiv cu cele 240 tone de aur din rezerva Băncii Naționale. Rezervă care a jucat mereu roluri importante în istoria țării.

Astfel acoperit, în sistemul de cercuri concentrice exprimând tendința de dezvoltare leul a apărut ca factor de organizare. Mai cu seamă, în jurul leului au fost organizate finanțele. Dar multe ferestre au rămas și atunci închise. Iar ideile noi se împotmoleau adesea în fața unor bariere greu de trecut. Fără îndoială că burghezia română ar fi putut să facă mai multe investiții. Ca în alte țări. Istoria lumii legase destinul acestei clase de intensificarea procesului de industrializare. Dar, în România, se formase o burghezie într-o mare măsură de un fel aparte, ce nu semăna mai deloc cu modelele existente în țările dezvoltate. Capitaliștii întreprinzători, proprietari de mari fabrici, erau puțini la noi în țară. Și chiar dacă mulți dintre reprezentanții noii burghezii erau bogați, unii foarte bogați, o mare parte a bogăției lor era statică. O bogăție imobiliară. Prea mulți oameni de afaceri făceau bani din hoteluri și restaurante, din localuri pentru jocuri de noroc, din case de închiriat. O stare atipică, așadar. Pentru că burghezia română și-a imitat modelele occidentale în ceea ce privește dorința de înavuțire, însă de multe ori a ales o cale “proprie”, care să o ferească de investiții în industrie. Și de muncă.