Opinie Adrian Vasilescu: O toamnă aspră

Cum pot fi înmulțite sursele de venituri? Taxa pe valoarea adăugată, cocoțată până la 24 la sută, e imposibil să mai poată crește. Așa că din TVA vor fi obținuți bani mai mulți numai dacă se va vinde mai mult și se va cumpăra mai mult. Impozitele pe salarii pot aduce și ele bani mai mulți. Dar nu prin creșterea cotelor, ci prin mărirea câștigurilor. Și a numărului de salariați. Impozitele pe profit ar putea aduce bani mulți numai dacă vor fi cifre de afaceri mai mari și mai multă valoare adăugată. Iată dorința, dar nu și putința.

În toamna aspră a lui 2010, într-un sfârșit de an greu, dominat de recesiune, problema-problemelor este bugetul. Ideea “activării” lui pentru a obține mai multă creștere de PIB cu un deficit intern mai mare surâde acum multor politicieni. Cum să faci însă deficit mare într-un an în care creșterea cheltuielilor bugetare ar afecta grav baza societății? Expresia “buget de austeritate” continuă să fie în prim-planul vieții publice. Deși nu e vorba de austeritate, ci de ajustare. Care-i diferența? Una singură: aceea că prin ajustare nu strângem cureaua pur și simplu, ci încercăm să punem la loc câte ceva din ce am consumat în plus peste ce am produs.

Bugetul statului are desigur multe surse de venituri. Dincolo de taxa pe valoarea adăugată, regina impozitelor, de impozitele pe salarii și pe profit se înșiră o listă lungă, în planul întâi tronând accizele, care și-au cam pierdut rolul de taxă pe lux, devenind pur și simplu un impozit suplimentar. Reversul îl constituie cheltuielile cu salariile, cu alocațiile pentru sănătate, învățământ, armată, justiție, poliție, pentru administrație publică. Plus cele pentru investițiile publice, și ele restrânse. Aceste tipuri de cheltuieli sunt și vor continua să fie cu mult sub nevoi. Economia nu-i capabilă, nici în acest an, să alimenteze consistent bugetul. Fiindcă, în România, cele mai multe companii abia se mențin pe linia de plutire, cu o eficiență modestă a muncii, cu creșteri mari ale costurilor de producție și cu o competitivitate sub exigențele acestui început de secol.

Lucrurile sunt cu atât mai complicate acum, în prag de noiembrie, când ne pregătim să înfruntăm un general dintre cei mai temuți: iarna. Zonele noastre cele mai vulnerabile fiind importurile de resurse energetice, prețurile administrate și risipa din companiile statului. La care se adaugă o cerere de consum în scădere. Acum, când ne chinuim să ieșim din recesiune, consumul scăzut ne ține în loc.

O întrebare devine însă obsedantă: cât va putea fi întinsă, de aici înainte, plapuma protecției sociale? Pentru că economia continuă să sângereze. Încercările de creșteri cantitative sunt îngreunate de restrângeri în domeniile productivității muncii și ale competitivității. Și astfel sunt reduse resursele necesare unei protecții sociale optime. Problemele devin și mai grele când se ajunge la măsurile ce ar urma să fie luate: închiderea fabricilor care pierd bani și o nouă bătălie pentru eficiență.

Fără îndoială că profesorii, alte categorii sociale au toată îndreptățirea să ceară revenirea la salariile întregi. Statul însă n-are bani. Numai că lucrurile nu se pot opri aici. E nevoie de soluții. De idei și de fapte care să ducă la închiderea a cât mai multe dintre canalele de risipă și de pierderi. Așa ceva nu va fi însă posibil fără mai multă muncă, fără mai multă competență, fără concurență la sânge. Numai așa se va putea ajunge la restabilirea adevărurilor esențiale în economia reală. Altfel vor fi lungite pentru încă mulți ani bolile care macină în prezent nu doar bugetul, ci și investițiile, producția, profitul.

Într-un cuvânt, oferta internă de bunuri și de servicii.