Opinie Adrian Vasilescu: Statul de care avem nevoie

A deschide astăzi, în societatea noastră, o discuție despre ce fel de stat ne-ar putea scoate din criză, un stat minimalist sau un stat paternalist, poate fi ceva asemănător cu a arunca benzină peste un vraf de lemne în flăcări. Pentru că o astfel de discuție poate stârni, dintr-o dată, și nostalgii, și furii, și suspiciuni. Iar “alinierea” opiniilor, a convingerilor sau a dorințelor în această materie este imposibilă. În ceea ce mă privește, nu vreau să impun o anume opinie. Formulez doar o problemă care are nevoie de o rezolvare rapidă. O aștern pe hârtie fără efuziuni ideologice. Și fără prejudecăți. Afirm din capul locului că nu susțin statul minimalist. Și că nici pentru statul paternalist nu am afinități. Doar observ.

Dacă bunăoară, observând, inclusiv bazându-mă pe propriile documentări la fața locului în nenumărate țări capitaliste, ca jurnalist, am constatat că în a doua jumătate a veacului XX, după ce rănile din al Doilea Război Mondial s-au vindecat, creditul bancar a devenit combustibilul ce a pus în funcțiune principalul motor al înaintării societății, clasa de mijloc, înseamnă cumva că fac o pledoarie pentru “statul minimalist”? Bineînțeles că nu. Mai cu seamă că, dacă omenirea a prins treptat gustul traiului pe datorie, țări bogate și țări mai puțin bogate îngroșându-și rândurile cu oameni ajutați de bănci să se desprindă în masă din polul sărăciei, croindu-și o viață nouă prin muncă și înavuțire în rândurile clasei de mijloc, meritul nu a fost al statului minimalist. Statele occidentale, care au jucat un rol imens în acest proces, mai presus de a se fi pretins “minimaliste”, se pretindeau sociale.

Este atunci o pledoarie pentru “statul paternalist”? Nu, desigur. Deși eu știu bine că nu sunt deloc puțini, la noi, cei ce-și doresc un stat în rol de Moș Crăciun, care să poată într-adevăr să aibă grijă de toți cetățenii țării, de la copii la bătrâni. Dar așa ceva e imposibil. Nu doar la noi, ci pretutindeni în lume. Un astfel de stat, conturat într-o viziune idilică, nu mai poate fi decât rodul unei imaginații de tip populist. A gândi, acum, că bunăstarea visată am putea s-o obținem ca un dar din partea statului și nu prin munca eficientă a întregii societăți ar fi o iluzie.

Sigur, oamenii au nevoie de case confortabile în care să locuiască, de hrană îndestulătoare, de condiții bune de viață. Chiar de confort. Dar toate aceste lucruri nu au cum să vină potrivit dorințelor. De altfel, nici n-ar fi drept și nici posibil să primească la fel cel ce așteaptă venituri din fonduri de protecție socială și cel ce, prin munca, inițiativa și riscul lui, asigură banii necesari protecției sociale. Tot așa cum nici întreprinzătorii nu pot primi la fel. Numai competiția poate să decidă cât primește fiecare prin “jocul” pieței. Vom fi nevoiți să învățăm în sfârșit o lecție foarte veche, dar mereu uitată: că și energia, și materiile prime, și banii, și proprietatea se împart pe piață. Potrivit regulilor pieței, total diferite de cele ale repartiției administrate de stat, din “cazanul comun”.

Desigur, aici ar putea urma câteva întrebări. Începând cu aceea că n-ar fi timpul ca piețele, cele de tip capitalist, care ne-au adus criza, să-și restrângă spațiul de acțiune? Și n-ar fi timpul ca statele să se implice mai mult în economie? Nu asta e marea lecție a crizei? Ei bine, nu e asta lecția. Ci alta. Criză ne-au adus și piețele, dar și statele. Acum, în Europa mai ales, predominantă e criza datoriilor de stat. Așa că nicidecum soluția nu poate fi aceea ca statele să se îndatoreze și mai mult ca să împartă bunăstare.

Important este într-adevăr să fie clădit, pe baza statului de drept, un stat al bunăstării. Un stat care, întâi și întâi, să organizeze bine piețele. Fiindcă numai piețele, cele de tip capitalist, pot să producă bunăstare. Oamenii au nevoie de o bunăstare autentică, dublată de libertate, de democrație. Nu le vor avea dacă statul nu se pregătește să aibă grijă de cetățenii lui. Să aibă grijă într-un stil nou, propriu timpurilor moderne și nu statului paternalist sau minimal, fără să-i sufoce, fără să-i dădăcească și, mai cu seamă, fără să-i colectivizeze. Antrenându-i într-o competiție aprigă.