Opinie Adrian Vasilescu: Suferințele creșterii plus

Avem nevoie în acest an, ca de aer, de o creștere economică plus. Până unde ar putea urca PIB-ul României? Prognoza oficială indică un procent și jumătate. Rămâne de văzut dacă va fi sau nu atinsă această țintă modestă.

O țintă de creștere plus, în 2010, s-a dovedit de neatins. Deși producția industrială a crescut cu peste 5 la sută, iar serviciile de piață prestate către populație cu 13,7 la sută. Unde ne-am poticnit? După ce s-a prăbușit piața imobiliară, lovind puternic în sectorul construcțiilor, a scăzut consumul în toate sectoarele în care ne-am bazat, din 2004 până în 2008, pe bani împrumutați din bănci: automobile și bunuri de folosință îndelungată. Apoi a scăzut consumul în general. Și au scăzut investițiile.

Așa că acum, în 2011, nu avem de ce să râvnim la o creștere mai mare de plus 1,5 la sută, fiindcă n-o vom avea. Deși știm exact că plus 1,5 la sută e puțin. Numai că, după ce se va trage linie la sfârșitul anului și vom înregistra o creștere de 1,5 la sută, vom spune mulțumesc și pentru atât.

Un PIB mai mare cu 1,5 la sută, ca să-l obținem în 2011, va fi fără îndoială o sursă de mari probleme. Mai ales că anul 2011 urmează după doi ani ce s-au încheiat cu creștere negativă. De unde plecăm? De la suferințele creșterii minus, desigur.

Suferințele cele mai mari le-au îndurat salariații plătiți din bugetul de stat. Totodată, s-a ajuns la cronicizarea unei boli grave: pentru că economia a produs bani puțini,

s-au restrâns fără încetare cheltuielile pentru spitale, pentru școli, pentru ordinea publică. Plus cele pentru investiții în infrastructură.

Bugetul se construiește pe trei piloni: PIB, inflație și curs de schimb. Cu un PIB mai mic în 2009 și în 2010, am ajuns inevitabil la o reducere a încasărilor bugetare din impozitele pe profit. Așa că degeaba a crescut taxa pe valoarea adăugată. Diferența ar putea fi acoperită, în 2011, numai din venituri suplimentare. Dar multe întreprinderi, private, îndeosebi din industrie, își întorc buzunarele pe dos ca să vadă și Ministerul Finanțelor că sunt goale. Cu ce să plătească? Aflate de doi ani la reanimare, așteaptă acum o relaxare a fiscalității.

Greu este și pentru întreprinderile statului, care s-au obișnuit să întindă mâna la buget. Așa au supraviețuit ani în șir. Acum nu mai merge cu susțineri bugetare. Monopolurile de stat, în principal, văzând că bugetul a încetat să mai fie o vacă de muls, au întors foaia. Subvenția și-o “încasează” singure, prin neplata deliberată a contribuțiilor. Toate guvernele s-au lovit de aceste cetăți industriale țâfnoase, ai căror salariați se pot înfierbânta repede și bloca șosele, căi ferate, procese de producție. Normal ar fi ca statul, proprietarul acestor întreprinderi, să le someze: ori se adaptează concurenței și competitivității, ori dispar prin falimentare. Nu se întâmplă însă așa decât în cazuri excepționale. Statul-proprietar e confuz: nici nu le dă bani întreprinderilor cu pierderi să-și acopere ineficiența, nici nu aruncă aceste întreprinderi în apele adânci ale pieței și ale concurenței să învețe să înoate.

Acum, în 2011, dacă vrem într-adevăr creștere plus, trebuie să înceapă urcușul: nu doar al producției industriale, ci și al tuturor producțiilor. Dar asta ar însemna ca de la suferințele descreșterii să trecem la suferințele creșterii. Căci României nu-i trebuie acum un PIB cu plus și atât… Îi trebuie un PIB care să exprime plusuri cantitative bazate pe o nouă calitate. Dar fără restructurări în economia reală, unde se află cheia problemei, s-ar menține mai departe indiferența față de competitivitate: o boală nepermis de mult lungită. Plus “încăpățânarea” de-a continua să se pună accent – inclusiv în producția de export – pe cantitate. Fără astfel de salturi, în primul rând calitative, niciun fel de alchimie nu ne salvează. Iar elixirul creșterii plus timp de câțiva ani în șir, atât de mult visat, nu ne va oferi și elixirul bunăstării, pentru o parte semnificativă a populației.