Opinie Adrian Vasilescu: Un PIB cu două fețe

Statistica a venit ieri cu detalii privind PIB-ul din trimestrul al doilea și din primul semestru. Merită să le analizăm.

O față a PIB-ului exprimă optimism. Vedem că, în vreme ce de criză încă n-am scăpat, comunicatul INS ne dă speranța că i-am pus punct recesiunii. Plecând de aici, societatea românească trebuie să pună repede pe roate consolidarea creșterii economice mizând pe mai multă eficiență și pe mai puțină inflație. Începând, bineînțeles, cu restructurarea balanței comerțului cu străinătatea. Și care, ca orice balanță, are două talere. Pe unul cântărim exporturile. Pe celălalt, importurile. Din ianuarie până acum, timp de mai bine de un semestru, ritmul de creștere al exporturilor (de 14,7%) l-a depășit pe cel al importurilor – de 11,2%. E o cale bună. Dar drumul e lung.

Desigur, plusul de 0,3 la sută din primul semestru (seria ajustată sezonier) ar putea fi socotit o temelie prea puțin solidă pentru consolidarea creșterii economice. Seria brută însă – cu alte cuvinte conexiunea inversă – este de 1,6 la sută. O valoare ce justifică optimismul.

Cealaltă față însă exprimă pesimism. Fiindcă nu-i de ajuns să avem un PIB cu plus și atât. Economia noastră nu asigură oferta de bunuri și de servicii care să corespundă nevoilor țării. Un avânt economic sănătos, care firește că s-ar regăsi în consum, va pleca numai de la o nouă ofertă de bunuri și servicii. Fapt ce implică grăbirea reformelor structurale. Dar economia rămâne datoare societății cu acea ofertă de bunuri și servicii pentru piața internă care să corespundă unor exigențe sporite.

Problema cardinală este că n-am scăpat de rate negative și că munca încă nerestructurată (și deci neperformantă) ne mai dă dureri de cap. Semnul minus însoțește mai mulți indicatori din tabloul PIB-ului: construcții, consum final efectiv, formarea brută de capital fix (investiții). Bine ar fi ca bolile economiei românești, care se regăsesc în aceste cifre negative, să fie analizate în profunzime. Numai așa le vom putea cunoaște mai bine dimensiunile, specificul, cauzele. Pentru a le afla leacurile, firește.

Dintre toate aceste boli – cele mai multe fiind duse pe picioare de economie – două obsedează astăzi cu deosebire societatea noastră: câștigurile din muncă și recompensele sociale. Obsesiile provoacă emoții, iar emoțiile, de cele mai multe ori, deformează realitatea și conduc la soluții lipsite de raționalitate. Ar fi deci timpul ca unei mari părți a societății noastre să i se scoată din cap ideea (ori speranța) că ar putea să existe o cale către un stat generalizat al bunăstării, care să aibă grijă de toți cetățenii țării, de la copii la bătrâni, în egală măsură. Așa ceva este o iluzie.

Un stat al bunăstării, conturat într-o viziune idilică, nu-i decât rodul unei imaginații de tip populist. În realitate, radicalizarea reformelor structurale este calea unică. O cale strâns legată de regenerarea muncii. Doar un astfel de proces, care să încurajeze și să stimuleze competiția în economie, libera inițiativă, asumarea riscului în locul delăsării, ne-ar aduce un alt nivel al câștigurilor din muncă și alte recompense sociale. Căci bunăstarea așteptată n-o vom putea obține decât prin muncă performantă. Numai așa, după ce va trece criza, mase tot mai mari ale populației vor putea aspira la case confortabile, la hrană îndestulătoare și sănătoasă, la condiții bune de îngrijire a societății, de educație. Dar toate aceste lucruri nu pot să cadă din cer. Ele trebuie să fie înfăptuite pe pământ. Or, aici, pe pământ, nu-i nici drept și nici posibil să primească la fel cei din tribune și cei care, în arenă, prin munca, inițiativa și riscul lor, asigură banii necesari societății. Numai competiția poate să decidă cât primește fiecare, prin “jocul” pieței.

Deocamdată, bunăstarea visată e departe. Dar trebuie să găsim repede drumul către ea. Iar atât de mult așteptata consolidare a creșterii economice nu poate întârzia dincolo de trimestrul al patrulea.