Opinie Andrei Goșu: Jurnal de manager

Ascultam la radio o voce sigură, cu tonalitate caldă și dicție impecabilă. Doamna profesor (din păcate i-am reținut doar profesia, nu și numele) mi-a stârnit imediat interesul pentru cartea despre care vorbea. Se simțea din modul în care povestea că o citise cu reală plăcere.

Subiectul emisiunii era jurnalul lui Ioan Holender”Spuse, trăite, dorite. Amintiri”. M-a convins imediat. Am deschis laptopul, am intrat pe Google și am găsit cartea. În două zile o aveam. În patru o citisem.

Cartea este jurnalul unui manager. Unul dintre cei mai buni manageri români.

Acesta este registrul în care am citit eu acest volum, pe care am să-l recomand cu căldură tuturor participanților la programele noastre de training și nu numai.

Personajul principal nu este un necunoscut. Din păcate însă, nu mulți romÂni știu cine este Ioan Holender. Eu recunosc că nu știam.

Holender s-a născut în 1935, la Timișoara, într-o familie de evrei români cu stare. Tatăl său deținea o fabrică în Timișoara, dar a pierdut-o în 1948. Forțat de împrejurări, s-a văzut nevoit să părăsească România. De-a lungul vieții, a fost pe rÂnd: muncitor, inginer, instructor de tenis, cântăreț de operă, impresar artistic. La apogeul carierei sale a ajuns directorul Operei de Stat din Viena, Staatsoper, fiind, după cancelarul federal, al doilea om în stat.

Așa apreciază austriecii această funcție. Nu știu dacă este doar o găselniță de marketing, care să ajute brandul de țară sau chiar asta este realitatea formală, dar cred că m-aș duce să vizitez o țară în care ordinea funcțiilor publice este aceasta.

Asupra acestei activități, exercitate timp de aproape 20 de ani, vreau să mă opresc puțin.

Un conducător, adică “un om cu oameni în subordine”, cum mi-a definit odată, hâtru, cineva termenul, își bazează succesul pe competențe și abilități împărțite în trei mari categorii: relația cu sinele, adică felul în care se raportează la propria persoană, relația cu oamenii, adică modul în care știe să prețuiască oamenii cu care interacționează și relația cu sarcinile, adică modul în care abordează activitățile zilnice.

În memoriile sale, sunt sigur că fără să-și propună (pentru că nu avea de unde să știe că un trainer îi va interpreta cartea în acest registru), Ioan Holender relatează evenimente pe care le putem împărți exact după criteriile de mai sus. Am găsit în carte foarte multe situații reale, povestite cu mare sinceritate, care m-au inspirat. Aș vrea să împărtășesc cu voi câteva dintre ele.

Cartea începe descriind relația cu sinele. Am să folosesc timpul trecut doar pentru că a terminat contractul cu Staatsoper, la care ne referim.

Constanta activității lui Holander a fost că a avut tot timpul curajul să facă ceea ce și-a dorit. Chiar dacă la începuturile fiecărei etape i-a fost greu, a continuat să-și urmeze visul. A renunțat la inginerie, după ani de studiu în România și Austria, pentru muzică. Destul de radical și mai ales riscant. Dar știa că muzica era cea care îl făcea să vibreze în fiecare zi.

Deși a avut destule angoase și neliniști atunci când a preluat funcția, a știut că i se potrivește și că este făcut pentru asta. Dovada? A renunțat la firma de impresariat artistic prin care îi reprezenta pe unii dintre cei mai buni artiști ai lumii (Placido Domingo sau Luciano Pavaroti printre alte nume celebre). A lăsat un business profitabil și sigur pentru un vis grandios, dar fragil. Un job nesigur, care îi permitea însă să-și manifeste potențialul la maxim. Nu poți reuși fără încredere în tine. E o caracteristică a managerilor buni.

Așa că a avut curajul să renunțe la siguranță și să plece pe un drum fără întoarcere. Pentru că în Austria nu-ți poți masca interesele pe perioada ocupării funcției publice, așa cum se mai întâmplă la noi. V-ați asuma acest risc la vârsta de 55 de ani?

“Courage is the breakfast of champions”, spunea Jack Welch. Mă întreb câți dintre noi reușesc asta în practică…

Relația cu sarcinile

Pentru început, merită să descoperim un mic detaliu prozaic. Deși muncea foarte mult, reușea să joace tenis zilnic, la ora prânzului. Un manager eficace este o persoana echilibrată. Tocmai de aceea este conștient de faptul că timpul liber utilizat cu cap are un impact direct în eficacitatea personală Ð vezi conceptul modern de work-life balance. Mi-ar plăcea să fiu așa. Din păcate, nu-mi iese mereu.

Un manager bun are nevoie de o viziune clară și de o strategie bine articulată, care să dea direcția acțiunilor sale. Holender a avut o astfel de viziune. De aceea a îmbrățișat rapid ideea de Repertoiresystem, sistemul care privilegiază repertoriul cu mereu alți cântăreți în rolurile principale, în funcție de specificul fiecărei opere, în locul celui care construiește o stagiune pornind constant de la aceeași distribuție (Stagionesystem). Primul oferea o gamă infinită de posibilități. Dar era riscant. Al doilea era limitat dar sigur, verificat în practică pentru mult timp. Mă întreb, în locul lui, câți ar avea curajul să aleagă la fel?

A avut deasemenea curajul să ia și alte decizii esențiale, riscante, din poziția de director al Staatsoper. A renunțat la staruri scumpe, uneori supraapreciate, dar care vindeau spectacolul, în favoarea unor voci tinere, de înaltă calitate, cu pretenții evident mai mici, dar anonime. Strategia sa a dat roade. A umplut sălile, a mărit numărul spectacolelor și a crescut substanțial veniturile Operei (n.red.- veniturile unei seri a operei vieneze pot atinge 140.000 euro!).

A educat tot timpul publicul, inovând și asumându-și noi riscuri. Deviza lui era: “dacă regia nu este huiduită la premiera de o parte a publicului, atunci regizorul este de bună seamă conservator și de moda veche.”

Managerii vizionari sunt cei care provoacă constant status quo-ul.

Relatia cu oamenii

Obligat de funcție, într-o acțiune de protocol a instituției pe care o conducea, l-a vizitat pe Yasser Arafat la sediul OEP. A organizat, ulterior, spectacole de caritate la Staatsoper cu scopul de a finanța universitățile palestiniene. Un evreu a câștigat astfel aprecierea lumii arabe. Ca orice manager adevărat, a știut să lase la o parte trăirile personale.

Am să închei cu relația sa cu România. Pe tot parcursul lecturii, mi-am dat seama că își iubește țara natală. O critică des. Dar o critică așa cum un copil și-ar critica părinții. Cu dragoste.

În fata celorlalți, o să apară:”dacă lumea ar fi conștientă câte dintre marile personalități ale ultimelor decenii (ale ultimului secol chiar) au fost români, născuți și formați la noi, poate am avea o alta reputație”, spune cel care a făcut din festivalul George Enescu cel mai reușit eveniment românesc de muzică clasică.

Ne tot plângem că nu avem modele autohtone autentice. Eu cred că avem. Numai că nu reușim să le vedem. Ioan Holender este unul dintre ele. Mai sunt și alții. Mulți alții. Pe cine mai adăugăm pe listă?

Andrei Goșu este directorul general al companiei Ascendis, liderul pieței locale de training.