Opinie Andrei Mocearov: Marele transfer de bani

Într-un recent interviu, comisarul european Michel Barnier, spunea că băncile au memoria scurtă atunci când se opun cerinței de ridicare a nivelului capitalului, invocând potențiale daune pentru economie, pentru că ar fi nevoite să restrângă creditul.

Numai că băncile au uitat sau se fac că uită care a fost cauza crizei. Uitarea și rescrierea istoriei este la modă. Nu numai bancherii fac asta. Oameni politici, economiști, experți de tot soiul, au alterat povestea crizei, înlocuind ideea inițială a maladiei piețelor cu ideea maladiei statelor.

Transferul parțial al uriașei datorii făcute de sectorul privat în trezoreriile publice a fost însoțit de o stranie translatare și a cauzei de la sectorul privat la sectorul public. Imaginația nu pare a avea limite.

Aidoma inovațiilor financiare, explicațiile exotice despre cauza crizei proliferază fără încetare. De exemplu, teoria capcanei anticipațiilor ar putea câștiga oricând concursul: “Economiștii spun lucruri trăsnite”. Guvernele ar fi făcut chipurile datorii mari, pentru că cetățenii ar premia comportamentul risipitor al guvernelor și ar pedepsi chibzuința.

Pentru a nu-i dezmagi, guvernele au cheltuit peste posibilități, acumulând datorii mari. Au căzut deci în capcana anticipațiilor. De prea multă democrație se pare. Piețele financiare nici usturoi nu au mâncat și nici gura nu le miroase. Domnul Lucian Croitoru este însă optimist: generația tânără, după ce va exersa intens șomajul, va pune nenorocirea pe seama nechibzuinței guvernelor care s-au împrumutat prea mult.

Și oficiali ai BNR au încercat să explice îngăduința cu care instituția lor a privit creditul cu buletinul, ca pe un efect al democrației: au lăsat oamenii să-și facă poftele după decenii de abținere. Acum toată lumea bună a lăsat-o mai moale cu democrația. Dacă cineva din afara planetei ar citi documentul ultimului Consiliu European (nocturn, că e la modă) al statelor din zona euro, ar crede că este un act de capitulare la terminarea unui conflict.

Condițiile puse Italiei sau Greciei sunt condiții de capitulare, nu de salvare. Citite de pe pamânt, mai ales de pe pământul UE, lucrurile par însă normale. Ne-am obișnuit deja cu metoda “Merkozy”. Eficientă, chiar dacă mai puțin democratică. Că doar cu democrația am căzut deja în capcană.

Și totuși ce s-a întâmplat, ce se întâmplă și ce se va întâmpla? În ultimele două decenii, cu precădere în ultimul, pe piețele financiare s-a construit o uriașă schemă Ponzi, o schemă piramidală de tip Caritas, mult mai sofistificată însă. Pentru simplificare, să ne imaginăm o ipotetică gigantică bancă mondială în depozitele căreia se află banii tuturor oamenilor de pe planetă. În ultimele două decenii dinainte de izbucnirea crizei în 2007-2008, dar mai ales în ultimul deceniu, bancnotele din seifurile băncii au fost treptat sustrase și înlocuite cu bancnote false (identificate acum ca datorii rele sau active toxice). Ce se întâmplă acum și în viitor?

Pentru că soluția recuperării banilor adevărați și a găsirii și pedepsirii făptuitorilor a fost din start abandonată, în următorii 15-20 de ani vor trebui înlocuite bancnotele false cu unele adevărate. De unde pot veni banii adevărați? Doar din muncă.

De acum încolo, fiecare locuitor al planetei va trebui să doneze o parte din veniturile salariale pentru acoperirea marelui gol din gigantica noastră bancă. Astfel, s-a inventat povestea cu austeritatea și toți și-au adus aminte acum de muncă. Înainte de criză, munca era mai puțin apreciată, exuberanța irațională prevala și se consuma pe datorie, peste posibilității.

Acest model al consumului pe datorie a reprezentat prima fază, partea a doua propune modelul austerității pentru a asigura, prin deflație, recuperarea maximă a împrumuturilor. Asistăm de fapt la un uriaș transfer de bani dinspre salarii spre profituri. Este cel mai mare transfer de bani cunoscut vreodată, după cum observa și Roubini. Ciclul se întinde deci pe 30-40 ani, suntem undeva la mijloc.

La finalul jocului ne vom afla într-o situație mai rea decât acum. Suntem pe o rută nesustenabilă, irațională, într-un teribil cerc vicios. Este drumul spre iad. Modelul ultra simplificat pe care l-am prezentat mai sus este în realitate mult mai sofisticat, dar în esență el explică acest transfer uriaș de bani de la munca salarială trecută, prezentă și viitoare spre profituri. De aceea, tot Roubini observa că suntem de fapt într-o variantă sinucigașă a capitalismului, imaginată de altfel de Marx.

Andrei Mocearov este lector universitar, doctor în economie