Opinie Andrei Mocearov: State suverane sau piețe suverane? (II)

După izbucnirea crizei financiare, primul compromis major, de fapt o cedare din partea statelor, a fost grațierea de facto a infractorilor (cazul Madoff a fost doar puțin praf în ochii naivilor). Perioada dinaintea crizei a însemnat un uriaș transfer de bani prin sofisticate operațiuni financiare, unele realizate “la negru”, fără înregistrarea lor și fără cea mai mică informație privind datele operațiunilor1, de care au beneficiat câteva “sute de iresponsabili”2 din lumea finanțelor. În loc au fost lăsate grămezi uriașe de “bani falși”, așa-numitele active toxice. Acest lucru s-a realizat prin contaminarea graduală, timp de cel puțin 10 ani, a bilanțurilor gospodăriilor, băncilor, sectorului privat nefinanciar, iar în prezent a guvernelor.

Acceptând ipoteza nerecuperabilității “pierderii” de la cei care au produs-o, se pune acum problema repartiției ei spațiale (cine plătește) și temporale (în cât timp). Stimularea fiscală masivă din 2009 a fost utilizată, pe de o parte, pentru repornirea motoarelor economiilor și, pe de altă parte, pentru salvarea băncilor. Astfel, o parte din “cadoul otrăvit” al datoriei a fost transferat în bilanțul guvernelor, adică cetățenilor simpli. Numai că o parte însemnată a “pierderii” se mai află în bilanțurile băncilor și ale sectorului privat. Unele estimări susțin că între 1.000-2.000 de miliarde de euro de “bani falși” se află numai în seifurile băncilor europene.

Și aici s-a manifestat relația asimetrică de putere între piețe și state. Cele dintâi au declanșat criza datoriilor suverane a cărei rezolvare (?) înseamnă de fapt transferul în continuare a pierderilor spre bilanțurile statelor, acompaniate desigur de reduceri masive de cheltuieli publice. În același timp, banii extrași din sistem își fac treaba, încălzind economiile emergente (India, Brazilia, Indonezia) sau cumpărând ieftin active subevaluate de deflația produsă de criză (toate programele de austeritate impuse după rețeta FMI sau sub amenințarea sosirii FMI conțin privatizări ale activelor strategice3).

Capitularea statelor în fața piețelor nu este nicăieri mai bine pusă în evidență decât în Uniunea Europeană. Deciziile întârziate ale UE din 2010, cu contribuția decisivă a Germaniei, care au creat stări inutile de tensiune și asocierea FMI, fără o explicație verosimilă, la planurile de salvare a statelor (de facto a băncilor creditoare) le-au supus pe cele aflate în vizor la o presiune enormă pentru a le forța să adopte planuri draconice de austeritate bugetară. Mecanismul european de stabilizare, stabilit în mai 2010, care permite împrumutarea statelor din zona euro aflate în dificultate, rezolvă partizan problema repartiției pierderii, favorizând creditorii, care sunt scutiți de orice implicare. Împrumuturile presupun măsuri dure de austeritate, cazurile Greciei și Irlandei fiind elocvente. Plata facturii revine în întregime cetățenilor, plătitori de taxe.

Noul mecanism de stabilitate propus de Consiliul European, de fapt o inovație germană, la 16-17 decembrie 2010, va permanentiza posibilitatea asistenței financiare începând din 2013, dar acordarea acesteia va face obiectul unei “stricte condiționări”. Va putea fi inclusă participarea de la caz la caz a creditorilor din sectorul privat, în deplină coerență cu politicile FMI, în eventualitatea în care o țară ar deveni insolvabilă.Zona euro a funcționat încă de la lansarea ei ca o combinație care conținea deficiențe logice: “fără împrumuturi pentru statele în dificultate, fără posibilitatea ieșirii din zona euro, fără posibilitatea încetării de plată” (“no bail-out, no exit, no default”). Propunerea Consiliului European înlocuiește această incoerență logică cu alta, și anume, o combinație între “posibilitatea de încetare de plată, dezechilibre persistente și lipsa unei uniuni fiscale”4.

Această propunere se bazează de fapt pe ipoteza că crizele pot fi rezolvate prin disciplină fiscală riguroasă. Dezechilibrele au reapărut, după criză, atât la nivel global, cât și în cadrul UE, fără să existe niciun plan politic credibil de gestionare a lor. Este greu de crezut cum zona euro ar putea supraviețui unei crize severe fără o abordare a dezechilibrelor. Scenariul este deja experimentat: în absența unei poziții fiscale agregate a zonei euro, dezechilibrele produc fluxuri financiare transfrontaliere masive care conduc la distorsiuni ale sectorului financiar și, în final, la criza datoriilor suverane. Lupta între creditori și debitori va continua în anii următori până la limita de rezistență a cetățenilor simpli, principalii plătitori ai facturilor datoriilor rostogolite și transferate.

“Marea recesiune” a fost provocată de un model economic care preamărea minimizarea funcțiilor statului și încuraja entuziast dereglementarea piețelor. Programele dure de austeritate bugetară vor conduce la “subțierea” în continuare a statelor. În paralel, procesul de reglementare a piețelor financiare se desfășoară timid, întâmpinând o rezistență acerbă. Așadar, putem spune că sunt indicii puternice că criza este utilizată ca o oportunitate pentru a perfecționa modelul economic libertarian. Acest lucru va avea două consecințe majore: sacrificiul democrației și sacrificiul funcționalității normale a piețelor. Reformele structurale ar trebui să urmărească simetric două obiective: creșterea eficienței și repartiția rezonabilă a produsului final. Urmărirea eficienței doar pe partea de ofertă pentru maximizarea profiturilor și neglijarea eficienței cererii prin micșorarea relativă a puterii de cumpărare vor provoca adâncirea celui mai grav deficit structural: relația suboptimală, în continuă deteriorare, între profituri și salarii5.

Lucrătorii nu vor mai putea cumpăra produsul realizat de ei. Întoarcerea la resturile intelectuale ale teoriei economice clasice, care pretindea că oferta își creează propria cerere și că sursele ciclurilor economice sunt schimbările în preferințe (șomajul este rezultatul unei decizii voluntare), ar însemna o teribilă involuție. Merită să reflectăm la cuvintele lui Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor din Regatul Unit, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick: “Dacă avem nevoie de piață pentru a opri statul să se comporte rău, în aceeași măsură avem nevoie de stat pentru a împiedica piețele să se poarte reprobabil. Aceasta presupune, astăzi, standarde în privința piețelor financiare, limitarea puterii și a profiturilor lor”6.

Andrei Mocearov este lector universitar, doctor în economie