Opinie Dan Pascariu: BNR nu face daruri

Am hotărât să fac o pauză de la serialul “BANKINGUL NU E AȘA DE SIMPLU CUM CRED UNII !” pentru a comenta pe marginea unor articole recente, apărute în ZF, cu privire la finanțarea băncilor comerciale de către BNR. Mi-a atras atenția în mod special articolul directorului editorial al ZF intitulat “BNR a început să finanțeze atât creditele cu buletinul, cât și fuga băncilor străine” (n.red. – puteți citi articolul pe www.zf.ro/opinii).

În articolul amintit autorul spune că “BNR a ajuns să finanțeze cu toată forța și cu mii (?!) de miliarde de lei sectorul bancar local și mai ales băncile care aparțin grupurilor financiare internaționale din Grecia, Austria, Franța, Olanda sau Marea Britanie” și că “de fapt BNR finanțează creditele neperformante” ale băncilor comerciale. În plus, într-un articol anterior din ZF se acreditează ideea că “BNR devine o «bancă-mamă surogat» pentru băncile românești cu capital străin”.

Întrucât este greu de crezut că BNR va comenta în vreun fel cele de mai sus – sau dacă o va face, va fi în limbajul specific, deliberat ambiguu, al băncilor centrale (“BNR-speak”) -, cred că sunt necesare câteva clarificări pentru a înlătura eventualele confuzii:

1. Fără îndoială că titlul articolului dlui Hostiuc, atunci când vorbește de “credite cu buletinul” și de “fuga băncilor străine”, trebuie interpretat ca o figură de stil. Totuși, trebuie reamintit că băncile n-au acordat niciodată “credite cu buletinul”, acesta fiind doar un slogan publicitar al unui retailer. De fapt, nici măcar retailerul respectiv n-a acordat credite numai cu buletinul, ci a cerut o serie de alte documente. În ceea ce privește “fuga băncilor străine”, este evident că nici nu poate fi vorba de așa ceva, ci doar de o reajustare a expunerilor la noile costuri de refinanțare, la schimbările în reglementări și la oportunitățile oferite de economia românească.

2. Sistemul bancar din România este extrem de eterogen, cu diferențe majore de acționariat, dimensiuni, strategie și rezultate, iar punerea tuturor băncilor “în aceeași oală” este o greșeală conceptuală.

3. Creditele neperformante ale băncilor comerciale nu sunt finanțate de BNR nici direct, nici indirect. Ele sunt provizionate și acoperite fie din profit, fie din recapitalizări impuse acționarilor de către BNR. Atunci când o bancă ajunge la capital negativ (“negative equity”), iar acționarii nu mai pot s-o sprijine, BNR n-are altă soluție decât s-o declare insolventă și să apeleze la instituția “băncii-punte”. Deocamdată nu a fost și nu e cazul.

4. Deși, la ultima licitație repo BNR a împrumutat 11 bănci comerciale, pentru o săptămână, cu 13,8 miliarde lei (circa 3 miliarde euro), BNR ține “captive” rezerve minime obligatorii, care aparțin băncilor comerciale, în valoare de circa 9 miliarde euro. În plus, prin facilitatea de depozit băncile comerciale plasează la BNR surplusul de lichiditate care în luna mai (nu există date mai recente) era estimat la circa 14 miliarde de lei. Cu alte cuvinte, putem spune că BNR a finanțat 11 bănci comerciale utilizând o mică parte din rezervele și depozitele sistemului bancar comercial. Mai mult, BNR a făcut și un profit, întrucât le plătește băncilor o dobândă de maximum 1% la rezerve și 1,25 la facilitatea de depozit și percepe 5,25% la operațiunile de repo. Totuși, nu profitul este scopul operațiunilor repo, iar BNR recurge la acest instrument și nu la reducerea rezervelor, pentru că lichiditatea este distribuită în mod inegal în sistem. Până la urmă, o va face, dar așa cum a anunțat, cu multă grijă, pentru a nu crea alte dezechilibre.

5. În timpuri normale, într-o economie funcțională, băncile comerciale își acoperă nevoile temporare de lichiditate prin linii de credite interbancare. De la debutul crizei, nici timpurile nu mai sunt normale și nici economia total funcțională. Piața interbancară s-a micșorat și s-a fragmentat. Nu numai la noi, ci peste tot în lume. Nu mai există încredere între bănci și unele dintre ele suferă mai tare, fiind nevoite să apeleze la liniile de finanțare ale băncilor centrale.

6. Peste tot în lume, băncile centrale au, printre altele, și rolul de împrumutător de ultimă instanță (“lender of last resort”), iar BNR nu face excepție. BNR face în mic ceea ce face BCE la scară mare pentru băncile din zona euro, cu excepția faptului că BNR o face pe termen foarte scurt (până la o săptămână), în timp ce BCE și alte bănci centrale acordă finanțări și pe termen mediu (până la trei ani).

7. Cu toate că nu vom ști niciodată care sunt băncile împrumutate, putem face un exercițiu de logică pentru a le identifica. În primul rând, pot fi băncile “orfane” de mamă sau cu mame “sterpe” (din partea de jos a clasamentului). În al doilea rând, pot fi cele două bănci cu raport între credite și depozite de peste 200% (din prima parte a clasamentului). Și nu în ultimul rând, cele trei bănci cu capital autohton, care au achiziționat masiv titluri de stat, pe care le finanțează acum prin operațiuni repo cu BNR, realizând și un profit (media dobânzilor la titluri este, probabil, undeva la 5,7%).

Rămâne totuși o întrebare validă: cine finanțează economia? În timpuri normale, într-o țară normală, economia este finanțată din trei surse principale: investițiile directe (autohtone sau străine), sistemul bancar și piața de capital. Din păcate, piața de capital n-a reprezentat nici înainte de criză o sursă interesantă pentru companiile românești. Acum, nici atât. Investițiile directe au scăzut continuu, în lipsă de oportunități. Singurul care a continuat să finanțeze economia în timp de criză, chiar într-un ritm mai ridicat decât creșterea PIB, a fost sistemul bancar.

Dar nici măcar sistemul bancar – nemaivorbind de investițiile directe – nu va crește gradul de finanțare al unei economii cu o cerere internă și externă scăzută, cu o infra­structură precară, într-o țară condusă de oameni preocupați mai degrabă de gâlcevi politicianiste decât de problematica economică și de continuarea reformelor.