Opinie Daniel Dăianu: Plan Marshall pentru Grecia?

Ratingurile Irlandei și Portugaliei au fost date în jos din nou. Italia a produs frisoane săptămâna trecută din cauza incertitudinilor privind adoptarea unui pachet de corecție fiscală, pe fondul creșterii dobânzii de referință a Băncii Centrale Europene (BCE) (care a mărit costul finanțării deficitelor bugetare). Testele de stres au arătat ceea ce mulți bănuiau, și anume, că bănci din Spania (cajas) au dificultăți din cauza implicării imprudente în finanțarea sectorului imobiliar. Grecia rămâne însă superurgentă, întrucât nivelul datoriei publice și dimensiunea deficitului primar ilustrează insolvența și contagiunea poate pleca de aici. O nouă reuniune a liderilor din zona euro va avea loc în 21 iulie.

Jeffrey Sachs, care conduce Institutul Earth de la New York, afirmă că o soluție pentru salvarea Greciei ar fi reeșalonarea datoriilor și aplicarea unor dobânzi care să fie numai puțin peste cele pe care le plătește Germania pentru obligațiunile sale (bunt-uri); el spune că Grecia ar trebui să-și valorifice mai bine atuurile în turism și potențialul de energie regenerabilă. Dar această propunere nu lămurește cum ar fi evitată conta­minarea dacă restructurarea datoriilor ar implica sectorul privat -problema care obsedează experții BCE. Și dacă am admite că Fondul pentru Stabilitate Financiară (EFSF) ar prelua de pe piață secundară creanțele deținute de privați tot ar rămâne de soluționat, din punct de vedere politic, acceptarea faptului că Grecia nu ar putea onora obligațiunile rămase. Altfel spus, că țara trebuie să fie exonerată de o mare parte din valoarea acestora.

Să admitem însă că handicapul politic (întâlnit mai ales în Germania, Olanda, Finlanda) este surmontat și că în UE se acceptă că Grecia să fie salvată cu bani publici prin ștergerea unei mari părți din datorii (până la sub 60% din PIB). Să admitem în același timp că are loc și o corecție fiscală graduală care elimină deficitul primar, astfel încât să nu mai crească datoria publică. Pentru ca Grecia să-și poată serviciui datoria publică la costuri rezonabile este obligatoriu ca economia ei să fie competitivă. Adică sectorul neguvernamental să țină pasul cu presiuni concurențiale, astfel încât dobânzile pentru obligațiuni elene să fie la niveluri care să nu semnaleze că probleme vor reapărea curând. Aceasta înseamnă că economia Greciei ar trebui să crească cu o rată care să asigure serviciul datoriei publice fără dificultăți. Prin urmare, este vorba despre soluționarea unei probleme dinamice, care macină de mult timp economia Greciei. Pentru atacarea acestei probleme dinamice unii propun un plan Marshall. Așa face și Barry Eichengreen, profesor la universitatea Berkeley, ale cărui propuneri se aseamănă în unele privințe cu cele ale lui Jeffrey Sachs.

Un plan Marshall pentru Grecia ar presupune nu o simplă reamenajare a structurii industriale. În primul rând este nevoie de resurse transferate de la instituții europene, în mod sistematic (pe o perioadă de timp nedefinită). Poate bugetul Uniunii să asigure aceste resurse, așa cum este în forma actuală ? Mai mult, Grecia nu este singura țară cu mari probleme de competitivitate; Portugalia este client vechi în UE. Sunt și alte țări care suferă de această “boală”. Zona euro nu a fost și nu este o “arie monetară optimă” (optimal currency area) și criza actuală dovedește aceasta din plin. Într-o observație aproape profetică din 1993 (cu ani buni înainte de introducerea euro) Paul Krugman spunea că specializarea după avantaje comparative în UE, urmând integrării economice de adâncime, ar fi o “mezzogiornificare a Sudului” (Geo­graphy and Trade, MIT Press, p.80). Prin urmare, chestiunea dinamică este mai vastă, trebuie judecată la scara UE. Deci, un plan Marshall ar trebui să privească o arie mult mai largă din Uniune și să fie împletit cu o reexaminare a mecanismelor lăuntrice de funcționare a Uniunii. Există resurse și voință politică pentru o asemenea operațiune? Demersul în sine ar avea sens dacă ne gâdim că pericolul cel mai mare pentru UE este adâncirea clivajelor economice.

Dar nu numai mobilizarea de resurse este dificilă în condițiile de acum, economice, sociale și politice. Cine și cum să pună în aplicare un asemenea plan este o altă mare problemă. SUA au avut forța economică și alonja diplomatică să ajute Europa liberă după terminarea celui de-al doilea război mondial. Poate Germania să se angreneze într-o asemenea operațiune acum? UE nu are o instituție specia­lizată în acest scop și dacă ar exista, cum ar fi resursele mobilizate? Strategia Europa 2020 nu este de mare ajutor în acest sens. Elemente constitutive se găsesc în activitatea unor directorate ale Comisiei Europene, dar nu există o instituție cu prerogative clare. Banca Europeană pentru Investiții poate ajuta, prin finanțării, dar are mandat limitat.

Opinia mea este că UE are nevoie de o politică industrială proprie pentru a face față în competiția globală. Întrucât ce realizează Germania, mai ales, nu este suficient pentru ansamblul UE. Este bine să amintim că fără o politică industrială la nivelul UE, Airbus nu ar fi existat și exemple mai sunt. UE va avea de susținut programe la frontierele cunoașterii și aplicațiilor tehnologice tot mai mult având în vedere progresele unor țări asiatice (care depășesc faza de imitație și valorificare de inputuri low cost). Această provocare va pune presiune pe alocarea resurselor bugetului UE, chiar dacă țări membre ale Uniunii vor reuși să coordoneze bine programe finanțate prin bugete naționale.

Dar mai este un tip de politică industrială a UE, care ar fi vitală pentru stoparea adâncirii fragmentării economice; mă refer la măsuri care să stimuleze convergența economică reală și care să meargă dincolo de politica de coeziune tradițională, care să țină cont de insuficiențele Uniunii Monetare ca “arie monetară”. Din păcate, experiența unor țări este nefericită în acest domeniu. De pildă, sudul Italiei a rămas o regiune subdezvoltată a Uniunii, caracterizată de risipă de resurse, proiecte neterminate și corupție endemică. Grecia și Portugalia au irosit adesea resurse europene. Experiența României, ca stat recent intrat în UE, cu absorbția fondurilor europene este un semnal de alarmă sever atestând incapacitatea autorită­ților naționale de a gestiona un ase­menea proces. O întrebare legitimă este, deci, cum să fie formulată și aplicată o politică de dezvoltare (industrială) pentru asemenea situații. Înseamnă aceasta că unor autorități naționale incompetente să le fie substituite alte organisme? Este oare aceasta posibil din punct de vedere politic și instituțional? Este nevoie oare de o agenție europeană specializată în privinta absorbției fondurilor euro­pene, proces care ar trebui să fie corelat cu măsuri de restructurare economică și industrială? Cum ar putea bănci private să fie implicate într-un ase­menea demers? În Germania exista KfW ca bancă specializată pentru asemenea operațiuni. Ar putea BEI să constituie un compartiment special pentru proiecte care să vizeze regiunile “periferice” ale UE. La asemenea întrebări este greu de răspuns, mai ales că birocrația publică așa cum poate face lucruri bine, poate greși și le complică.

Incontestabil este însă decalajul structural de competitivitate al unor regiuni din zona euro (din UE), care dacă se perpetuează menține tensiuni mari și erodează Uniunea tot mai mult. Reforma guvernanței economice în UE oferă o șansă de regândire a mecanismelor de stimulare a convergenței economice. Dar este Uniunea pregătită pentru mai multă integrare economică și, implicit politică, care ar implica mai multă solidaritate și constituirea de elemente de federalism fiscal (inclusiv prin emiterea de bond-uri ale UE) și de mecanisme europene de asigurare împotriva șocurilor asimetrice? La această întrebare trebuie să răspundă liderii țărilor din UE dacă vor să salveze proiectul european.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanțe