Opinie Daniel Dăianu: Programul de convergență și echilibrul bugetar: atenție la regionalizare

Regionalizarea este frecvent prezentată ca leac la probleme structurale ale economiei/societății românești; mă refer la “distanța” între autorități și cetățeni drept concretizare a contractului social; descătușarea unui spirit antreprenorial în guvernanța publică, care ar fi înăbușit de centralizare; absorbția fondurilor europene și opțiuni de investiții; atenuarea discrepanțelor de dezvoltare etc. Nu comentez aceste ipoteze, care parțial au temei. Însă puțin se abordează chestiunea echilibrului bugetar de ansamblu prin retrasarea prerogativelor bugetare – ca o consecință a regionalizării. Dacă va avea loc un asemenea proiect amplu merită să se țină cont de o serie de aspecte.

De pildă, există riscul creșterii necontrolate a unor cheltuieli. Avem experiența anilor 2005-2008 când o parte majoră a expansiunii cheltuielilor cu personalul bugetar privește conduita autorităților locale – unde a crescut copios numărul de angajați. Nu a existat o monitorizare atentă a acestor cheltuieli, ce a fost ascunsă de creșterea rapidă, considerabil peste potențial, a economiei. Când economia a implodat în 2009 evoluția aiurea a acestora a ieșit la iveală. Sunt și alte cheltuieli ce pot scăpa de sub control, în măsura în care autoritățile locale iau cu asalt piața creditului și mizează pe sprijin central la nevoie.

Avem lecții oferite de alte țări. De pildă Spania, unde administrațiile provinciale au bugete proprii importante (inclusiv în domeniul educației). Anii boom-ului speculativ au umplut cuferele provinciilor ca și al guvernului central. Când economia s-a prăbușit s-au văzut mai bine carențele unui model de creștere ce s-a bizuit pe credit ieftin și alocare de resurse defectuoasă, orientată spre bunuri non-tradables – ca în România, de altfel. Anii de creștere rapidă au alimentat o suire debordantă a salariilor, costurile unitare cu forța de muncă (ULCs) fiind cu peste 20% superioare celor din Germania; s-a căscat astfel deficitul de competitivitate.

Paradoxul este că deficitul bugetar structural al Spaniei a fost mic în acei ani existând chiar un surplus de 1% din PIB în 2007 potrivit FMI. Îndatorarea privată, ajunsă la peste 220% din PIB arată că nu numai datoriile publice stau la originea crizei. Guvernul Rajoy caută cu disperare să diminueze deficitul bugetului public, care a rămas la 8% din PIB în 2011, cauza principală fiind excese ale provinciilor.

Care este morala? Dacă faci regionalizare trebuie să ai în vedere metehne instituționale locale și nationale, experiențe internaționale. Execuția bugetară din România are nevoie de disciplinare și creștere a eficienței cheltuielilor publice. Risipa, corupția enedmică, incompetența sunt trăsături notorii ale sectorului public. Regionalizarea nu trebuie să “descentralizeze” un sistem prezervând tarele sale; poți ajunge din lac în puț! Mai ales că România a semnat Tratatul Fiscal, că “semestrul economic” obligă la rigoare pe toate planurile. Dacă nu va exista o structurare adecvată a relațiilor între execuțiile bugetare regionale și cea la nivel central ușor se ajunge în derapaj. Este nevoie ca regula echilibrului bugetar să fie aplicată la nivelul regiunilor, cu sancțiuni eficace.

Este de notat că programul de convergență (PC) trimis la Bruxelles, la secțiunea bugetului public, nu face referiri la intenția de regionalizare și implicații ale sale, în pofida faptului că acoperă intervalul 2012-2015. Este adevărat că atunci când se vorbește de reforma ANAF se spune că vor apare 8 centre regionale în 2013, ceea ce sugerează regionalizarea. În program se discută despre problema a încasărilor fiscale și se precizează măsuri de reformă astfel că, la finele lui 2015, veniturile fiscale să ajungă la 30,5% din PIB, față de 28,75% în 2011. Dar progresul este departe de sarcina trasată ANAF, de guvernul actual, de a se apropia de media din Uniune, de 38-40% din PIB -o misiune practic imposibilă într-un orizont de timp relevant. Opinia mea este că reperul pe termen mediu ar trebui să fie media încasarilor în țările nou intrate în UE (adică 33-34% din PIB). Oricum, este bine că se programează creșterea încasărilor fiscale întrucaât, altminteri, va fi greu să se susțină producția de bunuri publice, mai ales în domeniul educației (unde, în lume, se vorbește de o nouă revoluție industrială). Curios însă, PC menține cheltuielile cu educația la sub 4% din PIB în anii ce vin.

Criza actuală a trezit la realitate, în sensul că indicatorii de convergență nominală sunt insuficienți pentru a judeca capacitatea unei economii de a rezista la șocuri. Comisia Europeană a propus un tablou de bord care încearca să surprindă elemente de convergență reală și dezechilibre altele decât cel bugetar: dinamica costului cu forța de muncă, deficite externe, poziția investițională, etc. Este subțire discuția din PC în materie de convergență reală, deși informație disparată există. În PC se menționeaza câștiguri de productivitate care să permită aprecierea reală a leului, se amintește scăderea compensării salariaților ca pondere în valoarea adugată brută (ceea ce nu trebuie să fie o legitate), dar este insuficient pentru judecarea dinamicii competitivității. Cifrele deficitului extern pe ianuarie-februarie 2012 ar trebui să fie o alertare în acest sens. Aderarea la zona euro în 2015, privită ca ancoră pentru politica economică, este o declarație eroică; este greu pentru analiza serioasă să o admită. Convergența reală substanțială nu se poate realiza în câțiva ani.

Regionalizarea, dacă se va face, trebuie să fie bine definită și să aibă centură de protecție împotriva unor derapaje de la execuții bugetare echilibrate. PC vede datoria adminstrațiilor locale la 2,5% din PIB până în 2015. Nu este clar că așa va fi dacă regionalizarea se va face fără cap.

PS. Calculele privind execuțiile bugetare pe perioada 2012-2015 trebuie să țină cont de soluționarea problemei despăgubirilor în lumina deciziei CEDO.

Daniel Dăianu este profesor universitar de economie, fost ministru de finanțe