Opinie Daniel Dăianu: Supravegherea prudențială nu trebuie abandonată de o bancă centrală

Criza financiară a revelat insuficiența modelelor cu care au operat bănci centrale în Europa, în lume. S-a dovedit ca urmărirea stabilității prețurilor nu garantează stabilitatea financiară, nu previne riscuri sistemice.

Integrarea piețelor financiare a complicat exercitarea funcției de reglementare și supraveghere, fiind tot mai clar că o viziune unitară este necesară. O serie de aspecte privind cauzele eșecului R&S am căutat să arăt în articolul „Integrată, sau nu, Reglementarea/Supravegherea a eșuat. De ce?“ din 29 aprilie. Teza principală a fost că conținutul R&S este esențial, în cele din urmă. Și aș mai adăuga o observație de principiu: că supravegherea macroprudențială nu poate fi abandonată de o bancă centrală.

Teza dlui Doru Lionăchescu din articolul publicat în ZF, pe 30 aprilie 2013, este seducătoare pentru abordarea integratoare, holistică. Și există un temei în realitate din acest punct de vedere, întrucât există o evoluție de integrare a activității de R&S în Europa. Dar trebuie să facem distincție între supravegherea conduitei băncilor și cea care privește aspecte macroprudențiale, legate de riscuri sistemice. Este drept că Bafin în Germania se ocupă și de bănci, dar Bundesbank (ca bancă centrală) are atribuții clare de urmărire a activității băncilor. Poate există o suprapunere de atribuții, dar eu cred că este nefiresc ca o bancă centrală să ia decizii privind politica monetară făcând abstracție de stabilitatea financiară.

Există un punct de vedere care susține separarea celor două funcții: cea de politică monetară și cea de stabilitate financiară. Unii văd în această separare eliminarea unei dileme în politica economică, și anume ca politica monetară să fie subjugată de considerente de asistare financiară a unor bănci aflate în dificultate. Este o versiune a interpretării dominantei fiscale asupra politicii monetare.

Pe de altă parte, se poate gândi că această separare poate opera, de facto, în realitate? Că deciziile ar fi luate fără a fi judecate efecte ale politicii monetare asupra ansamblului sistemului bancar? Consiliul European pentru Riscuri Sistemice al UE (ESRB) aduce împreună autoritățile de supraveghere de pe toate piețele.

Și în România există Comitetul pentru Stabilitate Financiară, cu un rol analog. Separarea formală a prerogativelor nu poate evita luarea unor decizii care să examineze implicațiile unei decizii de politică monetară asupra sistemului bancar, asupra sistemului financiar. De aceea, cred că nu este înțelept ca băncile centrale să se ocupe numai de stabilitatea prețurilor, mai ales în lumina lecțiilor crizei financiare. Vedem că și regimul de țintire a inflației este pus în discuție, în acest context.

Chiar dacă, de pildă, în România, ASF ar fi primit atribuții de reglementare și supraveghere bancară, marea problemă a supravegherii macroprudențiale ar fi rămas la BNR. Nici Comitetul pentru Stabilitate Financiară nu ar fi putea fi un dispozitiv adecvat, care să exonereze BNR de sarcini macroprudențiale. Să ne imaginăm că ASF (cu prerogative și pentru piața bancară) s-ar fi născut la începutul lui 2013 și România ar fi fost prinsă în vâltoarea crizei cipriote cu „nesiguranțe“ organizaționale, de comunicare, de luare a deciziilor.

Chiar dacă ASF ar fi preluat aspecte de conduită pe piața bancară, marea problemă a supravegherii macroprudențiale ar fi trebuit să rămână la BNR. Și așa ar fi fost bine. Altminteri, ne-am fi jucat cu focul într-o perioadă când criza este încă în toi în zona euro.

Daniel Dăianu este profesor de economie și fost ministru de finanțe, iar de săptămâna trecută este prim-vicepreședinte al ASF