Opinie de Adrian Vasilescu, BNR: Cine mai muncește în România (1)

Statistica ne-a pus în față, la începutul acestei săptămâni, o oglindă în care să ne privim și să vedem cine suntem și cum ne comportăm în raport cu un criteriu fundamental din toate timpurile: munca. Oglindă care nu ne spune însă nimic despre noi în raport cu performanța în muncă, devenită astăzi presantă pentru Uniunea Europeană. Și care ar fi normal să devină cardinală pentru societatea românească. Dar calitatea o voi analiza într-un alt comentariu. Acum mă opresc la cantitate. La urma-urmei, prima condiție, atunci când analizăm performanța în muncă, este cantitatea: câți oameni muncesc într-o țară și cât muncesc. De aici înainte începe bătălia pentru performanță.

De unde plecăm? Desigur, de la populația totală. O mărime medie în Uniunea Europeană: 21,4 milioane. Din acest total, depășit în puține state europene, Statistica scade 3,2 milioane. Suma copiilor și adolescenților sub 15 ani. Ei nu sunt luați în calcul pentru câmpul muncii. Așa că analiza de față începe de la totalul populației de 15 ani și peste această vârstă: 18,2 milioane de persoane. Din acest total n-ar trebui să scădem toți pensionarii, aproape 6 milioane, fiindcă mulți dintre ei muncesc. Și totuși, Statistica nu operează cu noțiuni care se conturează întâmplător. Vrea certitudini. Și, mai cu seamă, vrea realități ce au permanență, fie și relativă. Prin urmare, dă deoparte încă o categorie, totalizând 2,6 milioane de persoane: populația de peste 64 de ani. Acea parte a populației pe care o consideră în afara vârstei de muncă.

Pe cine mizează câmpul muncii? Pe 15,6 milioane persoane. Acea parte a populației care, conform standardelor internaționale, e socotită “în vârstă de muncă”. Dar suma e teoretică. Pentru că urmează alte scăderi. Întâi și întâi se scade numărul elevilor de peste 15 ani. Și al studenților. Apoi se scade numărul șomerilor. Aici operează trei criterii, care trebuie să fie întrunite concomitent: 1) dacă au vârste cuprinse între 15 și 64 de ani și nu au un loc de muncă; 2) dacă sunt disponibile să înceapă să lucreze în cel mult două săptămâni; 3) dacă fac dovada că au căutat de lucru timp de patru săptămâni fără întrerupere și nu au găsit. Și, în sfârșit, vine și cea de-a treia scădere. În baza unor criterii semnificative: 1) sporul negativ al populației (mai multe decese decât nașteri); 2) incapacitate de muncă determinată de invalidități și de boli cronice.

Ce mai rămâne? O categorie statistică denumită “populația activă”: 9,8 milioane persoane. Toate persoanele apte de muncă. Forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și servicii, inclusiv șomerii. Și inclusiv acea parte a populației care tot întreabă dacă sunt muieți posmagii. Apoi, potrivit unei cercetări statistice făcute în Peninsulă, 1,1 milioane de români fac PIB în Italia. Încă vreo 800.000 (poate și mai mulți) lucrează în Spania. Și mai sunt alții răspândiți prin alte părți ale Europei și ale lumii. De aici o nedumerire: de unde a scos Statistica 9 milioane de persoane în categoria așa-numită “populație ocupată”? Din calcule. Suma cuprinde toate persoanele cu cetățenie română, între 15 și 64 de ani, care au desfășurat activitate economică măcar o oră pe săptămână sau măcar 15 ore pe săptămână în agricultură. Obținând unele venituri, oricât de mici. Indiferent pentru ce țară fac ei PIB: pentru România, pentru Italia sau pentru America.

Încă un mare semn de întrebare: potrivit acestui tablou, denumit “Al ocupării și al șomajului în 2010”, numărul salariaților în România este de… 6 milioane. De unde or fi ieșit? Despre 4,1 milioane de salariați avem cunoștință din alte tablouri statistice. Sunt cei cu contracte de muncă. Fie pe timp nedeterminat, fie temporare. De unde însă diferența de 1,9 milioane? Aici sunt zilierii. Sau lucrătorii ocazionali. Dar și lucrătorii “la negru”, cei care muncesc fără contracte de muncă și fără să plătească vreun impozit.

Acesta este tabloul. Pun punct aici. Voi reveni însă miercurea viitoare pentru a-l analiza detaliu cu detaliu.