Opinie de Adrian Vasilescu: Ce nu vrem să vedem…

De la Eurostat, recent, ne-a venit o oglindă. Topul Uniunii Europene al nivelului de trai. Merită să ne uităm și să vedem ce putem și cine suntem. Deși, de fapt, cred că imaginea pe care o vedem în oglindă e nedreaptă. Dar adevărată. Căci suntem cei din urmă, alături de bulgari.

Politicienii au văzut tabloul și au găsit un nou prilej de gâlceavă. Cei de la putere, în dezbateri publice, dau vina pe cei din opoziție. Pentru ce n-au făcut când au fost ei la putere. Cei din opoziție dau vina pe cei de la putere. Și iată că, într-un moment în care istoria ne împinge din urmă, obligându-ne să optăm decisiv pentru o restructurare radicală a țării, irosim încă prea mult timp pentru lamentări. Când, de fapt, România are acum nevoie de acțiuni urgente și decisive ca să susținem un proces total de primenire economică.

Cei de la putere au propria povară: reculul PIB-ului, în 2009 și în 2010. Criza globală forțase deja, la cumpăna dintre 2008 și 2009, intrarea în România. Fără să reușim ca din recesiunea care ne-a lovit și din care am făcut un subiect de dezbateri zilnice, de dimineață și până noaptea târziu, să facem o bună ocazie pentru regenerarea economiei noastre. Pentru că nu au fost întrunite două condiții: regândirea concepției întregii societăți românești despre creșterea economică și un efort pentru reașezarea adecvată a structurilor economice.

O povară duc în spate și cei din opoziție. Înainte de criză și de recesiune, din 2000 și până în 2008, nouă ani de expansiune economică necontenită au fost, pentru România, o șansă exploatată în prea mică măsură. Cum o șansă prea puțin valorificată a fost și aceea că, timp de nouă ani, când România a mizat pe o inflație calmă și pe o politică monetară prudentă, deficitul bugetar putând fi ținut în frâu ani la rând. Era vară în economie și era timpul să facem sănii. Adică o politică fiscală anticiclică. Dar am făcut căruțe. O politică prociclică de cheltuieli bugetare. Iar în 2008, când logica electorală a învins total logica economică, deficitul bugetar a ieșit din tipare.

Și iată că, după nouă ani de avânt economic, n-am reușit să scăpăm de capcana lanternei roșii. Ce ne-a ținut în loc? N-am devenit competitivi. Una dintre cauze fiind ușurința cu care am ignorat noi înșine, la toate nivelurile societății, potențialul de înaintare și ne-am lăsat prinși în capcana iluziilor, ademeniți de populism. Iar acum, în dezbateri publice – chiar și în multe dintre cercurile specialiștilor – e prea puțin analizat adevărul că actuala criză ne impune, de mai bine de doi ani, o schimbare de model economic. Întâi și întâi fiindcă banii disponibili pentru investiții, pentru remunerarea muncii, pentru împrumuturi bancare și pentru contribuții sociale sunt mai puțini. Se va schimba ceva în viitorul apropiat? Nu, fără îndoială. Nu se întrezărește nicio speranță de modificare a acestui tablou. Când însă tabloul se va modifica, nimic din ce va fi după criză nu va mai semăna cu paradigma de dinainte de criză.

Societatea românească n-a înțeles încă un adevăr esențial: că numai competiția duce la performanță. Mai departe, performanța produce bogăție. Dar nici competiția, nici performanța și nici bogăția nu pot exista fără organizare. Surplusul de performanță, una dintre uriașele resurse de bogăție ce domină lumea de trei secole, se bazează cu deosebire pe o bună organizare a muncii. Numeroase întreprinderi din țările care au reușit, de-a lungul timpului, au aruncat serii întregi de spirite viguroase în vălmășagul competiției economice, învățând să nu facă niciun gest lipsit de semnificații; și, mai ales, să nu facă gesturi întâmplătoare. Cultura firmelor, o înțelepciune străveche și rodnică, acordă organizării perfecte cea mai mare atenție.

O bună organizare a muncii nu este însă posibilă fără decizii bune. Fără un bun management al calității. De aici vin și succesele în economie: de la calitatea înaltă a nenumărate decizii din companiile performante. O lecție prea puțin și prea rar luată în seamă la noi.