Opinie de Adrian Vasilescu: Cine mai muncește în România (2)

Am schițat, miercurea trecută, tabloul. O oglindă în care, privindu-ne, să vedem cine suntem și cum ne comportăm în câmpul muncii. Îl voi analiza, astăzi, detaliu cu detaliu.

Rata șomajului, în România, s-a restrâns la 7,3 la sută. E mare? E mică? Depinde cum socotim. Dacă ne raportăm la țările europene cu rate ale șomajului de 10-11 la sută, unele tinzând spre 20 la sută, e mică. Dacă luăm însă ca reper rata naturală, care n-ar trebui să depășească 4 la sută, e mare. Măsurăm un plus de trei puncte procentuale. Dar mai e și rata, necunoscută, a celor pe care Statistica nu-i socotește șomeri, deși n-au de lucru. Ei nu fac dovada că-și doresc un loc de muncă. Nu-s deloc puțini cei care nu-și doresc și nu caută de lucru fiindcă nu-s convinși că posmagii ar fi “muieți”. Din ce trăiesc? Din ajutoare sociale, bineînțeles. Mai exact, trăiesc din transferuri bugetare care umflă acel păcătos deficit bugetar pentru care țara se împrumută ca să-l acopere. Dacă n-am fi convinși că două-trei milioane de persoane lucrează în străinătate, un indiciu fiind și acela că trimit anual în țară câteva miliarde de euro, am fi nevoiți să punem un mare semn de întrebare în dreptul rubricii “populația ocupată”. Pentru că n-am ști pe unde să le găsim, în restrânsul nostru câmp al muncii, pe toate cele nouă milioane de persoane înscrise în această rubrică. De ce scriu “două-trei milioane”? Pentru că nimeni nu cunoaște numărul lor exact. Deocamdată. Vom scăpa sper de această aproximație după recensământul de la toamnă, când vor fi înregistrate într-o rubrică separată persoanele care lucrează în străinătate. Dar semnele de întrebare nu se opresc aici. În agricultură, sector vital al economiei românești, tabloul populației ocupate are și mai multe pete cenușii. Potrivit standardelor europene, e suficient ca o persoană să fi fost înregistrată că a lucrat 15 ore într-o săptămână, la săpat ori la coasă, ca să fie socotită “ocupată”. La țară, desigur. În mediul urban, dacă ai săpat un șanț undeva sau ai tuns iarba într-o grădină, o singură oră pe săptămână, fiind remunerat în bani ori în natură, gata, ești persoană “ocupată”. Deși, mai degrabă, ești persoană asistată social. Problema cea mai spinoasă din acest șocant tablou al muncii o constituie rata de ocupare. În planul general, luând în calcul populația între 20 și 64 de ani, rata în România este de 62,3 la sută. Mică, foarte mică. La depărtare de 7,7 puncte procentuale de ținta națională de 70 la sută, stabilită potrivit Strategiei Europa 2020. Extinzând însă analiza pe categorii de vârstă, vom vedea că dacă la unele grupe rata de ocupare depășește media generală, la altele însă coboară dramatic sub această medie. O rată relativ bună, urcând chiar peste ținta națională de 70 la sută din programul pentru 2020, o găsim la categoria de vârstă de 25-54 de ani. Rata de ocupare, aici, este de 73,9 la sută. Mi-e teamă însă că, la această grupă, ne împotmolim în cele mai mari aproximații. Căci este firesc să presupunem că tocmai la această categorie, incluzând persoane cu cea mai mare putere de muncă și cu cea mai accentuată mobilitate, media e îmbunătățită de… cei plecați afară. La polul opus, ne confruntăm cu drama multora dintre persoanele cu vârste cuprinse între 55 și 64 de ani, de care angajatorii se cam feresc. Cine ajunge în șomaj la peste 55 de ani cu greu mai găsește un angajament. Și iată că, la această categorie, rata de ocupare este de numai… 39,1%. Celelalte persoane, până la 100%, ce fac, cu ce se ocupă? Peste acest tablou numeric, cu multe probleme nu doar nerezolvate, ci și greu de rezolvat, se suprapune încă un tablou, cel al drumurilor lungi până la performanțele de care țara are nevoie. Sunt două tablouri care, împreună, dau contur celei mai grele dintre toate problemele ce-și așteaptă soluționarea în România veacului al XXI-lea: munca.