Opinie de Adrian Vasilescu: Consumul nu-i un tren, ci o gară

Acum, când se întrezărește ieșirea din recesiune – dar nu și din criză! – se înmulțesc speranțele că intensificarea consumului ar grăbi relansarea. Desigur, în temeiul tezei că mai mult consum ne-ar aduce mai multă creștere economică. Teoretic sună bine. Numai că lecția de dinainte de criză, care s-a dovedit a fi amară, ne amintește că într-adevăr consumul nostru stimula producția… dar producția altora. A țărilor de unde importam o gamă largă de mărfuri, ca să fie satisfăcută o cerere de consum susținută cu salarii peste nivelul productivității, cu credite bancare și cu bani trimiși acasă de compatrioții noștri călători prin lume.

Ani buni, înainte de criză, o parte semnificativă a populației a avut astfel iluzia unei creșteri a standardului de viață. Fiindcă societatea românească a consumat mai mult decât a produs. Unde am ajuns? Balanțele de plăți și de încasări, încheiate în raporturile cu străinătatea, au acumulat deficite greu de suportat. Achităm astăzi, cu vârf și îndesat, nota de plată. Și acum ce să facem, să ne întoarcem la consumul fără muncă? N-am face altceva decât să umflăm din nou deficitul extern. După ce, în cei doi ani de criză, am lăsat să se agraveze dramatic două boli pe care am continuat să le ducem pe picioare: inflația și deficitul bugetar.

De multe ori, în dezbaterile publice, analiza e împinsă doar către unele fațete, alese pe criterii subiective, iar obsesiile se înmulțesc, provocând emoții care deformează realitatea. Și astfel, ne trezim în 2011 sperând la consumul care să facă PIB. Deși o soluție bună de ieșire din capcana în care am căzut nu poate să vină decât dintr-o altă ecuație economică, în care consumul să fie legat de venituri, iar veniturile să fie legate de performanțele din procesul muncii.

Miza pe consum își extrage argumentația din realitatea anilor de boom, din 2000 până în 2008. Într-adevăr, consumul a fost mare atunci. În România acelor ani însă nu doar consumul crescuse. Întâi și întâi a crescut producția industrială. Și a crescut producția agricolă. Apoi au crescut investițiile. Toate laolaltă au adus mai mult PIB. Dar consumul a fost mult prea mare. Nu raportat la nevoi, ci la oferta internă de bunuri și servicii. De aici ni s-au tras multe necazuri.

A pune acum consumul în acord cu legitățile economice nu înseamnă însă nicidecum o reactualizare a tabloului din anii ’70-’80. Atunci rolul principal îl juca acumularea. Judecata era simplă: să pleci de la o scădere drastică a fondului de consum, în schimbul creșterii acumulării, pentru a obține cu timpul un consum mai mare. Dintr-o astfel de dogmă se inspirase Ceaușescu, în efortul lui de a sugruma consumul, fetișizând rata înaltă a acumulării. De 30-33 la sută din venitul național. Fără să țină seamă însă de nevoia vitală de echilibru între acumulare și consum. Superacumularea a ucis consumul, iar apoi a distrus însăși baza de investiții. În epocă, unii economiști români au anticipat eșecul inevitabil. Ei au relevat nevoia unui echilibru optim între fondul de acumulare și fondul de consum. Dar cine să-i fi ascultat!? A fost ignorat faptul că stricarea echilibrului va duce la pierderea suflului investițional. Și, în același timp, la degradarea consumului. Așa s-a și întâmplat. Dezvoltarea a greșit drumul.

O repetare mecanică a acelor practici ar fi dramatică. Dacă însă noi, astăzi, am învăța o nouă lecție și am recurge la o altă miză, ne-am putea alege cu rezultate remarcabile. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie să se investească în România. Avem nevoie să se investească fără încetare, capital intern și capital străin. Iar consumul să crească în loc să scadă.

Dar consumul, singur, nu-i un tren care să ne conducă spre creștere economică. E o gară. Acolo trebuie să ajungem. Iar trenul consumului, cu care călătorim către gara de destinație, va putea ajunge acolo numai tras de trei locomotive: productivitatea, competiti­vitatea și eficiența.