Opinie de Adrian Vasilescu: Un pod nu prea îndepărtat

Regula nu are excepții: cine a intrat în Uniunea Europeană va adera și la euro. Există doar două derogări. Primele și ultimele. Cele acordate Danemarcei și Marii Britanii. Lor li s-a îngăduit amânarea, nu exceptarea. Suedia însă, care nu se bucură de niciun fel de derogare, a decis singură, prin referendum, să fie o excepție: îndeplinește con­dițiile, are poarta deschisă în zona euro, dar amână (încă!) aderarea.

În cursă sunt acum șapte țări: Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Polonia, România și Ungaria. Acele țări din fostul contingent comunist -membre ale Uniunii Europene -, care sunt așteptate în zona euro… când vor merita. România a anunțat vineri anul susținerii examenului: 2015. Va urma, desigur, spre acest pod ce nu mai este prea îndepărtat, calea pe care au pășit acele țări din lotul 1 mai 2004 ce au susținut deja examenul pentru euro. Experiența celor trei țări, Slovenia, Slovacia și Estonia, ne poate fi de folos. În sensul cel mai sănătos cu putință: pregătirea pas cu pas pentru a îndeplini toate criteriile, atât pe cele de convergență nominală, cât și pe cele de convergență reală.

O scurtă privire înapoi, în istoria recentă, ne va fi de ajutor. La începutul anului 2000, după perfectarea documentelor privind angajarea noastră în cursa aderării, România a bătut palma cu Comisia Europeană pentru o cursă de șapte ani. Trasând și linia de sosire la 1 ianuarie 2007. Trei guverne de culori politice diferite, unul după altul, s-au angajat să ducă la bun sfârșit acest program. Și chiar l-au dus la bun sfârșit. După 1 ianuarie 2007, de îndată ce aderarea la Uniunea Europeană a devenit fapt împlinit, am început din nou să măsurăm timpul. Am intrat atunci într-o altă cursă, tot pe termen mediu, cea a integrării europene.

Dar ce înseamnă, în cazul României, integrare europeană? Pe scurt, să adăugăm structurilor noastre europene, definite prin trei puncte cardinale, geografic, cultural și juridic – căci am aderat deja -, pe cel de-al patrulea: economic. Nu mai putem evita nicicum cea de-a patra restructurare, în plan economic, dacă vrem ca societatea românească să devină sută la sută europeană prin conținutul vieții sale de zi cu zi.

România are nevoi cu duiumul. Multe sunt urgente. Numai că nu poate fi întinsă atât de mult cât ne-am dori plapuma economiei încât să acopere toate aceste nevoi, plus cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor. Fiindcă n-am face altceva decât să cumpărăm ori să vindem iluzii. Dar nici nu mai avem vreme să amânăm valorificarea tuturor acelor resurse ce pot fi efectiv adunate din piața internă. O decizie înțeleaptă nu mai poate întârzia. Atât viața în Uniunea Europeană, cât și nevoia ieșirii din criză presupun, pentru economia noastră, noi exigențe calitative, noi constrângeri. Conjugate desigur cu obligația de a ne dezbăra de multe dintre relele noastre deprinderi.

După ce, timp de mulți ani, am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, ne-am trezit că prețul consumului fără reforme e tot mai greu de plătit. Căci îl plătim cu servicii mult rămase în urmă, cu o industrie și agricultură ce nu pot să asigure oferta cerută, cu o productivitate a muncii care ține în loc creșterea salariilor și suflă în focul inflației. Economia nu produce încă bani care să fie investiți în acțiuni de anvergură.

Angajarea într-o cursă dură, de trecere la euro, e de natură să grăbească schimbarea așteptată. Iată însă că voci nu numai numeroase, dar și influente din clasa noastră politică, ori din rândul analiștilor financiari, se arată alarmate. Motivul? Momentul propus ar fi mult prea apropiat! Și nu s-au dat înapoi să afirme că nu e cazul să ne grăbim și să trecem repede la euro. Nu ne-a ajuns încă imensa cantitate de amânări de care am avut parte din decembrie ’89 și până astăzi? Aș fi curios să aflu ce alternativă au criticii deciziei de trecere la euro în 2015.