Opinie de Daniel Dăianu: Bănci centrale sub foc continuu

Pericolul unui nou val de recesiune în SUA și Europa este semnificativ; sunt semne (indicatori) care arat într-o asemenea direcție. Această situație face ca bănci centrale să continue să fie în primul rând al eforturilor de evitare a ceea ce este mai rău, o prăbușire a sistemelor financiare, așa cum s-a întamplat în Marea Depresiune. Banca centrală a SUA (Fed-ul) nu poate să se retragă din “relaxarea cantitativă” (quantitative easing). În Europa, Banca Centrală Europeană (BCE) este un “pompier de serviciu” fiind forțată de împrejurări să finanțeze deficite bugetare direct și indirect (prin achiziții de obligațiuni suverane). Rolul pe care îl joacă băncile centrale seamănă cu ceea ce Milton Friedman, într-o exprimare faimoasă, a numit aruncarea de bani în economie din elicopter; adică, în condiții foarte rele, când se manifestă neîncredere ubicuă și operează “capcana lichidității”, băncile centrale să mărească lichiditatea în piață pentru a evita o prăbușire a sistemului. Aceasta este lecția pe care Friedman a extras-o din analiza politicilor monetare în timpul Marii Depresiuni, când bănci centrale erau prizoniere ale etalonului aur și ale unei paradigme simpliste.

Unele bănci centrale sunt supuse unui tir lipsit de fairplay din partea politicului. În SUA sunt candidați la președenție care l-au numit pe Ben Bernanke, șeful Fed, “trădător”. Fed-ul face ceea ce face întrucât condițiile financiare au rămas extrem de complicate și riscurile de reintrare în recesiune fiind considerabile. În zona euro situația este mai gravă deoarece criza datoriilor suverane este numai o fațetă a crizei unei uniuni monetare care are un design defectuos; inexistența unei trezorerii comune, a instrumentelor de intervenție la șocuri asimetrice, inexistența unui sistem de reglementare și supraveghere comun își arată colții acum, când este tot mai greu.

Băncile centrale sunt și sub tirul lansat de industria bancară; sunt nu puțini exponenți de vârf ai băncilor comerciale (de investiții) care se plâng că noile reglementări, Basel III, ar fi prea constrângătoare, că ar impiedica creditarea. Este notorie disputa recentă, la Washington, între Mark Carney, guvernatorul băncii centrale a Canadei și Jamie Dimon, CEO al JP MorganChase. Dimon a ajuns până la a spune că Basel III ar fi “anti-american”; el se referă la tratarea contabilă a creditului ipotecar, dar observația sa vizează tot ansamblul de noi reglementări. Basel III, în esență, cere grupurilor bancare mari să dețina capital propriu cu circa 2,5% din active peste medie – să ajungă astfel la aproape 10% din active. Și cum grupurile de peste Ocean sunt dintre cele mai mari, se înțelege grija lui Jamie Dimon și a altora. Și grupuri europene nu sunt încântate de Basel III întrucât le obligă la recapitalizare. Dar grupurile bancare mari sunt și cele care creează riscuri sistemice mari. Pentru o legislație anti-trust eficace cerințe sporite de capital propriu și lichidități au sens. Argumentul lui Dimon că așa ar fi împiedicată creditarea nu mi se pare convingător. Nu aceste reglementări descurajează creditarea, ci condițiile generale din economie. În plus, aplicarea noilor reglementari nu se va face de mâine. Bancherii se plâng, totodată, ca reglementări mai severe ar face ca business-ul să tindă să fugă catre “sectorul umbră” (shadow banking sector). De aceea băncile centrale, guvernele în general, trebuie să reglememteze și acest sector , inclusiv fondurile de risc (hedg funds) și cele de investiții private (private equity funds) -fiindcă și ele creează riscuri sistemice majore. Cât privește presiunea către recapitalizare, care ar forța băncile să mărească costul creditului merită să reflectăm la următorul aspect: în ultimele decenii veniturile (salarii și bonusuri) din industria financiară au ajuns cu peste 70% superioare celor din alte industrii. După cum revela un comentariu Bloomberg, dacă această discrepanță, ce este greu de justificat, ar fi eliminată, cheltuielile operaționale din industria financiară s-ar reduce cu circa 20%, ceea ce ar permite capitalizarea cerută de Basel III fără a fi nevoie să fie marit costul creditării.

Criza financiară a fost generată, în primul rand, de lipsa de reglementări adecvate (de dereglementări precum renunțarea la Glass Steagall și adoptarea Commodity Futures Modernization Act în SUA), de abuz de securitizare, de leverage excesiv, de stimulente care au favorizat asumarea de riscuri necugetate, etc. Acest regim lax de reglementări a stimulat îndatorarea excesivă și proliferarea operațiunilor speculative. Guvernatorul Carney remarca și sindromul de a face pe cercetașul neprihănit și de a blama pe alții ca fiind delicvenți juvenili. Bancherii care sunt la cârma unor instituții ce au fost vârtos implicate în originarea și plasarea de produse financiare toxice ar trebui să fie mai smeriți, să vadă pădurea dincolo de copaci. Sunt studii temeinice care arată că nici Basel III nu ar fi suficient de precaut; aceste studii arată că coeficientul capitalului propriu ajustat în functie de riscuri ar trebui să fie dublu, să ajungă la între 15-20% din active – ceea ce ar implica capital propriu în raport de active totale de între 7 și 10%. Tot analize serioase arată că, pe termen lung, soliditatea grupurilor bancare are efect pozitiv asupra stabilității financiare, asupra stabilității economice. Oare întâmplător băncile centrale și autoritățile de reglementare și supraveghere din Elveția și Marea Britanie (vezi și raportul Comisiei Vickers) pledează pentru coeficienți de capital propriu în jur de 20%? Mark Carney are și un alt argument forte de partea sa. Sistemul financiar din Canada a rezistat mult mai bine decât cel american la criza și aceasta s-a datorat, în largă măsură, reglementării și supravegherii exercitate de banca centrala; a contat cred și o mai bună gestionare a riscurilor prudențiale la nivelul celor șapte bănci (toate sub control autohton), care domină sistemul bancar canadian. Poate că și experiența sa pozitivă îndreptățește pe Carney să fie candidat cu șanse la șefia Consiliui pentru Stabilitate Financiară (după plecarea lui Mario Draghi la BCE).

În disputa Carney-Dimon eu sunt de partea primului, așa cum cred că trebuie să fie oricine care întelege importanța stabilității financiare și rolul bancilor centrale în acest domeniu.