Opinie Doru Lionăchescu: De la euro la N-euro

Cea mai recentă ediție de weekend a prestigiosului cotidian britanic “Telegraph” alocă aproape o pagină sfaturilor concrete date turiștilor englezi care ar putea fi surprinși în această vară în Grecia de o eventuală revenire a țării la drahmă. Ceea ce părea de domeniul inimaginabilului cu numai câteva săptămâni în urmă a devenit astăzi inevitabil; dilema nu mai este dacă Grecia renunță la moneda unică, ci când și cum se va petrece această tranziție.

Niciunul dintre apărătorii fanatici ai rămânerii Greciei în spațiul monetar unic nu poate articula o soluție rezonabilă, alta decât copilăreasca presupunere că Germania va accepta un transfer fiscal de proporții epice fără o limitare drastică a suveranității statului elen. Or, până și această variantă gravitează de fapt în jurul a două mari semne de întrebare: va accepta contribuabilul german, olandez, nordic în general să subvenționeze sine die funcționarea unor state pe care el le percepe drept corupte, leneșe și risipitoare? Și dacă, printr-un joc al sorții, “Nordul” va accepta asta, vor fi de acord statele debitoare din “Sud” cu condițiile și constrângerile care le vor fi impuse? Cât de realist este un proiect comunitar prin care Germania să accepte transferul gratuit și necondiționat al unei bune părți din prosperitatea cetățenilor săi în numele unui construct politic creat de elite, dar niciodată asimilat integral de marea masă a votanților europeni? Desigur, un astfel de scenariu ar fi ideal, dar eu nu cred că există măcar o minimă șansă ca el să se materializeze. Un astfel de deznodământ pică testul lucidității și al realismului care trebuie să caracterizeze permanent actul guvernării.

Pornind de la premisele actuale, scenariul cel mai probabil devine ieșirea Greciei din spațiul monetar unic, fie dezordonat, la presiunea piețelor, fie printr-un proces cât de cât controlat, în măsura în care liderii politici vor accepta realitatea și vor prelua inițiativa. Argumentele în favoarea acestui curs al evenimentelor sunt multe, însă cel mai puternic derivă din aritmetica poziției bugetare a Greciei: țara este atât de îndatorată, încât readucerea finanțelor sale publice în sfera sustenabilității ar impune o corecție a nivelului de trai al grecului de rând cu 70-80% pe durată nedeterminată!

Carevasăzică, un salariat care câștigă și primește servicii sociale de 1.500 de euro pe lună va trebui să traiască de mâine cu doar 300 de euro, un pensionar ar mai primi vreo sută-două de euro! Ce om cu mintea întreagă poate presupune că o devalorizare internă de asemenea proporții ar putea fi implementată în cadrul unei democrații funcționale? Ce partid ar putea câștiga votul popular propunând alegătorilor un asemenea program? Realist privind lucrurile, o asemenea corecție de nivel de trai – fără precedent în istorienu s-ar putea face decât în afara mecanismului democratic de funcționare a societății.

Varianta la scenariul imposibil creionat mai sus este renunțarea la euro. Să nu ne amăgim însă: ea nu este nici mai ușoară, nici mai de dorit decât păstrarea monedei unice. Politicienii europeni și populiștii greci fac un mare râu vânzându-le prietenilor noștri ortodocși iluzia că ar exista soluții care să nu-i doară. Și în varianta renunțării la euro, grecii vor sărăci amarnic și va trebui să sufere multe decenii de-acum înainte, fără a exista nicio certitudine că ar mai putea reveni vreodată la nivelul de trai din ultimii ani. Marea diferență între cele două variante o reprezintă însă realismul: în timp ce păstrarea euro face imposibilă rezolvarea problemei grecești fără un transfer fiscal permanent dinspre Nord către Sud, ieșirea Greciei din EMU (European Monetary Union) creează măcar condițiile recâștigării competitivității țării fără alterarea cadrului democratic. Și asta pentru că devalorizarea propriei monede – cinic vorbind – e o unealtă perversă și nedreaptă, dar aplicabilă politic tocmai pentru că e mai greu sesizabilă și, paradoxal, mai ușor suportabilă de cetățean.

Accepând acest raționament, renunțarea la euro a Greciei ar trebui să fie negociată amiabil cât mai grabnic și eventual îndulcită de Berlin cu încă o tăiere semnificativă de datorie. Decuparea Greciei din zona euro nu presupune ieșirea țării din UE, ar fi doar recunoașterea unui eșec monetar, naufragiul unui concept financiar fabricat în laborator de politicieni idealiști. Executată rapid, decisiv și profesionist, revenirea Greciei la drahmă ar putea constitui și antrenamentul pentru semifinala eliminării Portugaliei, poate și a Irlandei, dar mai ales pentru eventuala mare finală a scoaterii Spaniei din EMU.

Ne place sau nu, realitatea economică a UE readuce lucrurile din punct de vedere monetar pe făgașul lor istoric și geopolitic firesc: țările nu pot împărți aceeași monedă dacă nu împărtășesc aceleași valori privitoare la etica muncii, responsabilitatea contribuabilului și funcționarea statului. Singura uniune care a funcționat în istoria Europei a fost Liga Hanseatica a țărilor nordice și chiar Tratatul de la Roma – precursorul UE – reunea inițial doar 6 țări care împărtășeau aceleași valori. Trecerea de la euro la o monedă a țărilor responsabile fiscal și funcționale statal (Nord – Euro) este de aceea doar o chestiune de timp.

Intrarea în acest club de elită va trebui să se facă exclusiv prin invitația unanimă a membrilor săi care să-și asume astfel garantarea implicită a oricăruia dintre ei. Iluzia prânzului gratuit s-a spulberat: la masa bogaților nu poate sta oricine.

Doru Lionăchescu este președintele Capital Partners