Opinie Doru Lionăchescu: Pericolul optimismului irațional

Recenta schimbare de guvern – sănătos exercițiu democratic, bine-venit din perspectiva depresurizării sociale- capătă, mai grabnic decât mă așteptam, valențe economice mesianice: repară peste noapte “nedreptăți”, reîntregește de-a valma salarii, aprobă amnistii fiscale fără noimă. Așteaptă la coada tot mai lungă a promisiunilor nesăbuite încă o majorare salarială la bugetari, reducerea TVA, creșterea salariului minim, sporirea ajutorului maternal, chiar și o eventuală rotunjire a pensiilor în ajun de alegeri -pură coincidență!

Venită din partea unui guvern cu puternică coloratură de stânga, o oarecare înclinare către distribuirea în avans a bunăstării necreate era de așteptat. Ceea ce îngrijorează însă nu e această tendință – explicabilă ideologic -, ci dimensiunea colosală pe care pare să o capete cheltuirea banului public în folos pur electoral și în detrimentul economisirii, cumpătării ori investirii. În plină degringoladă europeană și într-o Românie care mâine-poimâine va confirma oficial reintrarea în recesiune, noul guvern angajează statul român într-o curbă a cheltuielilor excesive mai abitir decât în toamna lui 2008. Grija pentru banul public, moderația, cumpătarea, frugalitatea bugetară de care ar trebui să dăm dovadă în vremuri atât de tulburi au devenit, din calități esențiale ale actului guvernării, defecte mortale.

Austeritatea este prezentată cu rea-voință ca un echivalent al pauperității, nu ca o curmare a exceselor; ceea ce în viața personală ni se pare absolut normal – să nu cheltuiești mai mult decât câștigi, să investești pentru a prospera -e demonizat de noile politici publice, noua mantră a devenit “creșterea” pe datorie. Cine îndrăznește să ceară cumpătare și responsabilitate e taxat ca dușman de dreapta, singurii prieteni ai poporului oprimat sunt cei cu mână largă!

Indiscutabil câteva măsuri reparatorii trebuia luate, mai ales de un guvern venit la putere pe un orizont de așteptare foarte înalt. Acestea trebuie să se limiteze însă la cazurile flagrante de impozitare ilegală sau discreționară. Majorarea salariilor fără niciun criteriu de performanță și neînsoțită de restructurarea obezului aparat de stat românesc nu are însă nimic de-a face cu îndreptarea vreunei ilegalități, e doar populism în formă pură!

Și mai revoltătoare e decizia de amnistiere fiscală pentru venituri încasate ILEGAL, subliniez ilegal, de unii bugetari – o categorie socială profund simpatizată de actualul guvern, alcătuit el însuși în mare parte din oameni care și-au petrecut toată viață în sectorul public. Dacă se va aplica, efectele de hazard moral ale acestei măsuri se vor resimți mulți ani de-acum înainte. Cuvinte că “restructurare”, “eficientizare”, “productivitate”, “performanță”, “privatizare” aproape au dispărut din retorica oficială și oficioasă. Le-a luat locul un vocabular de recompensare electorală: “mărire”, “creștere”, “reîntregire”,” reparație”, “amnistie”.

Sesizez la noua echipă guvernamentală, pe lângă înclinația către cheltuieli, un optimism generalizat asupra perspectivelor României și, în particular, asupra “creșterii” garantate a economiei ca urmare a măsurilor sale de relaxare fiscală și de stimulare a consumului. Îndrăznesc să calific această convingere în inevitabilitatea creșterii drept optimism irațional, specific gânditorilor determiniști marxiști ai secolului XIX. Această abordare simplistă a societății umane revine iată în forță în multe țări din Europa, promovată de curentele de stingă, iar clasa noastră politică – imatură, superficială și oportunistă -o înhață din mers. După ce am transpus lăutărește în ultimii ani idei generoase specifice dreptei – dar compromitind prin lichelism, ignoranța și corupție însăși ideea de dreaptă -pendulăm voios către soluții de stingă, iraționale și nevalidate istoric.

Situația este atât de imprevizibilă în Europa, cu Grecia practic neguvernabilă, cu Spania în șomaj endemic și datoare-vândută din cauza băncilor, cu o Franță în echilibre macroeconomice fragile, încât oricărui om cu scaun la cap teza creșterii economice garantate i s-ar părea utopică. Și totuși, atât la noi, cât și în Europa, cu un asemenea mesaj nesubstanțiat economic, plin de promisiuni și de așteptări nerealiste s-a ieșit în față electoratului și chiar s-au câștigat alegeri.

Nu există nicio o bază rațională pentru a ne aștepta că Europa – și alături de ea România- să revină în viitorul previzibil la vreo rată semnificativă de creștere economică. Toți indicatorii cu relevanță istorică arată o Europa în declin iremediabil: printre altele, evoluția demografică, cheltuielile de apărare, dezechilibrele structurale între excesele sistemelor de asistență socială și politicile de creare a bunăstării. Scenariul cel mai optimist pentru noi, europenii este o lungă perioadă de creștere anemică – doar că efect secundar al freneziei economice din celelalte regiuni ale lumii. Cel mai realist scenariu este însă stagnarea pe o perioadă îndelungată.

Nici măcar nu ar fi prima data în istorie când Europa s-ar confrunta cu o lungă agonie: Imperiul Otoman a gâfîit aproape 250 de ani după bătălia de la Viena, Imperiul Habsburgic a funcționat la ralanti tot timpul; mai aproape de noi, fosta URSS s-a târît economic bună parte a scurtei sale istorii. În toate aceste cazuri, fără excepție, destinele politice au fost conduse de lideri șterși, fără anvergură, care s-au complăcut în băltirea economică și au dezvoltat instinctual birocrații sufocante, corupte și clientelare. Cum vi se păr prin comparație liderii actuali de la Bruxelles? Cum apare gestul României că, în plină austeritate economică, să înființeze încă patru-cinci ministere (dintre care două nu par să știe care le e obiectul muncii) și să sporescă cheltuielile bugetare?

Plictisitoare pentru mulți, istoria merită citită și înțeleasă măcar pentru simplul motiv că are tendința de a se repeta. În fața acestor realități, atitudinea responsabilă a unui administrator de țara ar trebui să fie cumpătarea, curmarea sifonării banului public, chivernisirea cu mare grijă a măruntului spațiu fiscal pe care îl avem exclusiv în direcția investițiilor, promovarea fără excepție a meritocrației în aparatul public. Principiul central al guvernării trebuie să fie astăzi: “să ne pregătim pentru ce e mai rău, că să ne fie mai bine”. Întoarcerea fiului risipitor nu e doar o veche pildă creștină, a devenit mai actuală că oricând.

Doru Lionăchescu este președinte al Capital Partner