Opinie Eugen Rădulescu: Calcule simple

După intrarea în Uniunea Europeană guvernanții noștri au crezut că aderarea juridică rezolvă de la sine și integrarea de substanță și au abandonat orice formă de restructurare economică. Mai rău de atât, chiar s-au aruncat cu frenezie să înghită în consumul curent, în salarii din sectorul public și în pensii, cu mult mai mult decât ar permite veniturile bugetare.

Debutul crizei mondiale, petrecut, vai, în toiul campaniilor electorale din țara noastră, a surprins întreaga noastră clasa politică preocupată aproape exclusiv de identificarea altor pomeni pe care să le acorde din bani publici, cu senina ignorare a furtunii care se apropia. Iar când aceasta a izbucnit cu adevărat nu se terminaseră toate alegerile de la noi, așa că – vai, din nou – nici în glumă nu s-a gândit cineva că ar fi timpul să luăm măsuri corective. Trezirea la realitate a venit târziu de tot, când opțiunile se îngustaseră rău, iar adâncimea amputărilor nu putea să nu fie serioasă.

Din păcate, cortegiul veștilor proaste nu se oprește aici. Cred că de fapt cea mai proastă veste este însăși incapacitatea clasei noastre politice de a discuta cu seriozitate diagnosticul și de a adopta un tratament adecvat. Abordarea rămâne de cele mai multe ori în zona politicianismului diletant, de unde primul lucru care lipsește cu desăvârșire este înțelegerea celor mai elementare legi economice.

Propunerile care vin dinspre stânga sunt într-adevăr “de stânga”: impozitarea sever progresivă a veniturilor, cu reducerea impozitelor pentru cei cu venituri mici; mai multe cote pentru taxa pe valoarea adăugată (TVA), pornind de la zero pentru utilități, dacă am înțeles eu bine. Aceste propuneri ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Să trecem peste amănuntul că scăderea prețului la electricitate, de exemplu, îi favorizează mai mult pe cei bogați decât pe cei săraci (cel care are aer condiționat vara și piscină încălzită iarna consumă de sute de ori mai multă electricitate decât cel ce are doar două becuri și un frigider). Dar mă întreb: cum își poate imagina cineva că scăderea puternică sau eliminarea TVA pentru produse și servicii cu pondere ridicată în consum poate fi compensată prin taxe mai mari pe produsele de lux? Înainte de a lansa asemenea fantasmagorii, or fi încercat acești politicieni să vadă, cu creionul în mână, ce impact ar avea propunerile lor asupra veniturilor bugetare?

Opoziția presupus de dreapta nu a oferit alte idei decât reducerea cheltuielilor publice și îmbunătățirea colectării taxelor – soluții de altfel de bun-simț, dar pe care ei înșiși nu au reușit să le aplice când erau la guvernare; chiar deloc, am putea spune, dacă ținem seama că în 2008 nivelul total al taxelor și impozitelor colectate, ajustat ciclic (a se vedea în acest sens lucrarea Eurostat “Taxation trends”, ediția 2010) a coborât sub 25% din PIB, adică de departe cel mai scăzut nivel de după 1990.

Un ministru, dezavuat apoi de primul-ministru, s-a declarat și el în favoarea renunțării la cota unică de impozitare a veniturilor, începând din 2011. Nu vreau să reiau aici toate criticile referitoare la efectul devastator al impredictibilității fiscale asupra investițiilor și implicit a creșterii viitoare sau cele referitoare la costul imens al administrării mai multor cote de impunere, inclusiv în planul stimulării corupției – oricum foarte răspândită. Aș vrea să mă opresc doar asupra unor calcule simple, pe care însă nu le-am văzut discutate public vreodată.

În prezent, angajatorul plătește cinci feluri de contribuții sociale (ei, da!) care totalizează 27,5% din venitul brut al angajatului; angajatul la rândul lui are trei feluri de contribuții sociale, totalizând 16,5% din venitul brut și încă 16% impozit pe ce rămâne după scăderea contribuțiilor sociale. Dacă adunăm toate acestea rezultă că pentru fiecare 100 lei venit net revin impozite și contribuții de 81,8 lei. Prin urmare, imaginea dată doar de cota unică, de 16%, este înșelătoare.

Dacă însă se revine la un impozit de până la 40% pe venit, cum a fost până în 2005, și nu se fac alte schimbări ale contribuțiilor, se ajunge ca pentru 100 lei venit net impozitele și contribuțiile să ajungă la un astronomic 154,5 lei! La un asemenea nivel, investitorii ori plătesc salarii “la negru”, ori își iau catrafusele și pleacă în altă parte (de exemplu, în Ungaria, care va trece foarte curând la cota unică de impunere). În nici un caz însă nu ne putem aștepta la o creștere a încasărilor bugetare!

Înțeleg că politicienii n-au timp să studieze legile economice obiective înainte de a cuvânta. Dar să nu fie chiar nimeni prin preajma lor care să le sufle o vorbă despre curba lui Laffer? Sau măcar să le atragă atenția că pe vremea când se practica impozitarea diferențiată a veniturilor încasările la buget erau substanțial mai mici decât sunt ele azi? (Potrivit lucrării Eurostat citate mai sus, impozitele pe venit au adus o medie de 2,8% din PIB în perioada 2002-2004, dar au urcat la 3,4% din PIB în 2008.)

Problemele, ca și soluțiile, în zona bugetului există, dar ele sunt în altă parte. Asupra acestui subiect voi reveni într-un articol viitor.