Opinie Eugen Radulescu: Totul se plateste

Atat de multi ani au mers lucrurile intr-o singura directie, ca la un moment dat chiar parea ca nimic nu se va schimba vreodata. N-a fost asa. Nici nu putea fi.

In lume, evolutiile pietei financiare lasau impresia ca in sfarsit a fost descoperita piatra filosofala – de data aceasta, sub forma: cum sa faci multi bani cu foarte putin capital investit; jocul la bursa nu mai era de suma zero, ci toata lumea castiga fara oprire. Dar, ca de fiecare data in istorie, cand totul parea ca merge fara cusur, bula s-a spart.

Faptul ca, de data aceasta, bula nu a mai pornit de la bulbi de lalele, ca in Olanda primei jumatati a secolului al XVII-lea, ci de la derivative sofisticate, nu schimba, pana la urma, nimic in esenta. Prabusirea ar fi fost cu siguranta mai dura daca ar mai fi intarziat un an-doi, precum si daca guvernele tarilor cele mai afectate nu ar fi reactionat prompt si viguros. In final, criza nu a fost nici pe departe la fel de devastatoare ca cea din 1929-1932, desi inca nu putem fi siguri ca intr-adevar nu mai urmeaza un val doi al crizei.

Un alt caz ce va face istorie este cel al Greciei. Si aici se parea ca, in pofida pacatului originar, nu va plati nimeni: sa nu uitam ca intrarea tarii in zona euro s-a facut printr-o adevarata conspiratie intre autoritatile nationale si cele comunitare; primele au vopsit niste indicatori, ca sa para ca sunt indeplinite aproape toate criteriile de la Maastricht, iar cele din urma s-au prefacut ca nu observa mistificarea. Ceea ce nu s-a stiut pana de curand a fost ca mistificarea nu s-a oprit la machiarea inflatiei, ca sa dea bine, ci ca in spatele presiunilor inflationiste statea de fapt un deficit bugetar mult mai mare decat cel declarat.

In treacat fie spus, aceasta stare de lucruri este de text de manual. Inflatia nu se datoreste “speculantilor”, “factorilor externi” sau cine stie cui le trec prin minte politicienilor, ca sa scape de raspundere. Cauza inflatiei este intotdeauna un dezechilibru in economie, semnalizat de inflatie la fel cum organismul uman semnaleaza o infectie prin febra. In cazul Greciei, a iesit acum la iveala ca deficitul public era si mai mare decat se recunoscuse, iar problema s-a agravat de la un an la altul, in timp ce statisticile nationale se afundau tot mai adanc in minciuna.

Grecia a intrat in zona euro nepregatita si nemeritat. Decizia de la Bruxelles a fost primordial politica – se acorda un premiu de buna purtare unei tari mai sarace, care insa progresase mult dupa intrarea in Uniunea Europeana. Poate unii, mai cinici, au dorit sa vada si cum functioneaza in practica teoria zonelor monetare optime, considerandu-se, poate, ca Grecia este o tara prea mica pentru a pune cu adevarat probleme Uniunii. Nimeni nu s-a gandit cat de departe poate merge iresponsabilitatea unor politicieni – gata sa faca chiar orice pentru a-si asigura confortul pe termen scurt.

Falsificarea statisticilor ar trebui sa aiba un tratament adecvat in codul penal. Probabil ca nu are, iar cei care au facut-o nu vor plati cu libertatea lor. Pretul insa va fi foarte ridicat pentru cetatenii greci. Dincolo de acest pret, importante sunt si lectiile care se desprind.

Prima iluzie care s-a spulberat a fost aceea ca moneda unica va aduce costul imprumuturilor celor mai saraci la nivelul, scazut, al celor bogati. Nu a fost asa in nici un moment; titlurile de stat grecesti au fost mereu mai scumpe, pentru emitent, decat cele germane, chiar daca ambele erau datorii suverane in euro. Dar in ultimele luni, dupa ce minciuna grecilor a iesit la iveala iar proportia datoriei publice a aratat clar riscul unei incetari a platilor, pretul imprumuturilor guvernului grec a urcat in cer, complet deconectat de nivelurile din celelalte tari ale zonei euro. Nu e mai putin adevarat insa ca, daca in locul monedei unice Grecia ar fi avut tot drahma, pretul pe care l-ar fi platit ar fi fost inca si mai mare.

A doua iluzie spulberata a fost ca, fiind parte a unui grup de tari cu acceasi moneda, se va gasi cineva sa suporte nota de plata, sau macar sa se imprumute in nume propriu si sa transfere banii Greciei, pana trece furtuna. Singurul “cineva” la care se gandea toata lumea era, desigur, Germania. Dar Germania nu a oferit decat incurajari guvernului grec pentru ca acesta sa taie mai adanc in cheltuieli si sa aduca mai multe venituri la buget, prin noi taxe. Argumentul Germaniei este zdrobitor: nu este drept ca germanul sa munceasca pana la 67 de ani pentru ca grecul sa poata iesi la pensie in liniste la 63.

Pana in acest moment, lucrurile nu sunt deloc clare. Grecii, bineinteles, au iesit in strada pentru a protesta – desi nu cred ca stiu nici ei impotriva cui si, mai ales, ce alternativa ar exista la masiva ajustare fiscala. Uniunea nu da semne ca va salva Grecia doar pentru ca se intampla sa aiba aceeasi moneda si priveste cu ingrijorare spre celelalte verigi slabe ale zonei euro: Portugalia, Spania, Italia, Irlanda…

Lectia greceasca ar trebui sa dea fiori decidentului politic de la noi. Iar asta, nicidecum pentru ca, dupa ce s-au fript cu ciorba de la Atena, birocratii de la Bruxelles vor sufla temeinic in iaurtul de la Bucuresti, inainte de a ne primi in zona euro. Si nici pentru ca bancile cu capital grecesc sunt foarte active pe piata romaneasca. Motivul este acela ca asemanarile dintre cele doua tari sunt izbitoare, daca vom compara evolutia din momentul aderarii Romaniei la UE si cel al aderarii Greciei la zona euro. Si Romania a fost admisa in UE din considerente mai degraba politice, economia fiind departe de performanta necesara; si Romania a oprit motoarele reformei imediat dupa admiterea in UE; si Romania a marit cheltuielile bugetare, pentru a finanta o administratie pe cat de ineficienta, pe atat de lacoma; si Romania are o legislatie a muncii care franeaza cresterea performantei si intarzie progresul, in numele “drepturilor castigate” de salariati; si in Romania dezbaterea publica cu privire la varsta de pensionare porneste de la dorinte, nu de la posibilitati; si in Romania persista presiuni inflationiste, si tot din cauza cheltuielilor bugetare facute dupa nevoi, nu dupa resurse. Iar lista ar putea continua.

Poate, vom invata ceva din lectia greceasca. Poate, ne vom dezmetici si vom promova politici care sa mareasca intai productivitatea, daca vrem sa consumam mai mult. Pana la urma, inteleptul invata din greselile altora…