Opinie Vasile Iuga: Competitivitatea la români (episodul I)

Acum câțiva ani, o lăudabilă inițiativă de marketing a unui mare producător de bere, un clip publicitar care viza conturarea unei imagini pozitive a României în străinătate (mult-discutatul brand de țară), venea să suplinească lipsa de implicare a autorităților statului în această privință. Clipul încerca să demonstreze importanța, sau mai degrabă relevanța României la scară globală, folosind ceea ce în matematică se cheamă metoda reducerii la absurd, adică imaginând o lume lipsită de România și de români. Ceea ce a rezultat de aici a fost în principal o înșiruire de realizări individuale ale unor personalități românești de anvergură mondială incontestabile (Eliade, Brâncuși, Coandă, Paulescu etc). Când venea vorba însă de realizări colective contemporane, producătorii clipului remarcau faptul că limba română ar fi a doua limbă vorbită în cadrul companiei Microsoft. Nu cred să se fi făcut un recensământ în acest sens. Se știe că la Microsoft lucrează câteva sute de IT-iști de origine română, însă cât anume reprezintă ei din cei 90.000 de angajați la nivel global ai Microsoft este greu de spus. Cert este că ne mândrim cu talentul deosebit al specialiștilor noștri în domeniul IT, după cum ne lăudăm an de an și cu rezultatele excelente realizate de tinerii noștri la olimpiadele internaționale de matematică, de informatică sau de fizică.

Recentul raport anual asupra competitivității realizat de prestigiosul International Institute of Management Development (IMD) din Lausanne, Elveția, World Competitiveness Yearbook 2010, vine însă să pună sub semnul întrebării această confortabilă preconcepție românească.

Acest raport analizează 58 de economii din întreaga lume sub aspectul competitivității, luând în calcul nu mai puțin de 327 de parametri, de la indicatori macroeconomici precum evoluția Produsului Intern Brut, a ratei inflației sau a balanței de plăți, la indicatori precum disponibilitatea resurselor naturale, rezultatele cercetării științifice evidențiate în numărul de brevete de invenții și patente pe cap de locuitor. Pe lângă datele cantitative, studiul are și o componentă calitativă rezultată dintr-un sondaj la care au răspuns aproximativ 4500 de manageri de top la nivel global.

Practic, acest studiu este cel mai util instrument de măsurare a competitivității națiunilor, care pe lângă clasificarea propriu-zisă, analizează modul în care o națiune își utilizează totalitatea resurselor si competențelor pentru a îmbunătăți nivelul de trai al populației. Indicatorii măsurați sunt grupați în patru categorii care evaluează performanța macroeconomică, eficiența politicilor publice, a companiilor și a infrastructurii, în sensul larg al termenului, inclusiv resursele umane.

Nu faptul că România se clasează pe locul 54 din 58 de state în ediția din acest an a World Competitiveness Yearbook în ceea ce privește nivelul general de competitivitate a fost lucrul care m-a frapat, ci faptul că suntem pe ultimul loc în ceea ce privește disponibilitatea specialiștilor în IT. Dificultatea recrutării de personal IT calificat este recunoscută de toți managerii de top din România. Aceasta duce la o problemă mult mai complexă, aceea a felului în care sistemul educațional din România pregătește viitorii candidați de pe piața muncii. În timp ce înainte de 1989 tinerii se orientau cu precădere către facultățile tehnice sau către cele de medicină, profesii socotite a da un grad mai ridicat de autonomie față de rigorilor sistemului comunist, după Revoluție s-a trecut în extrema cealaltă. Facultățile la modă au devenit cele de studii economice sau de drept, în vreme ce personalul excedentar cu calificări tehnice s-a confruntat fie cu spectrul șomajului și al necesității recalificării, fie a fost pensionat anticipat la începutul anilor 90, transformând o problemă socială a prezentului de la acea dată (numărul mare de șomeri), într-o bombă cu ceas a viitorului (raportul nefiresc dintre populația dependentă și cea activă). În plus, facultățile din România scot pe bandă rulantă specialiști în limbi clasice, arheologi și jurnaliști, într-un număr mult mai mare decât poate să absoarbă piața muncii. Și atunci, talentul nativ pentru informatică nu mai este suficient, atâta vreme cât acesta nu este încadrat într-un sistem care să canalizeze tinerele talente către profesiile de care este nevoie. Paradoxal este că în prezent au început să ne lipsească inginerii și medicii, iar nevoia de personal calificat în aceste domenii se va acutiza pe viitor pe măsură ce un număr din ce în ce mai mare de români vor căuta să valorifice oportunitățile oferite de piața europeană a muncii.

Iar alocarea numărului de locuri în cadrul facultăților din România nu este singura problemă cu care se confruntă sistemul educațional. Mult mai îngrijorătoare este problema calității învățământului superior și nu numai. Se știe că nicio universitate românească nu figurează între primele 500 de instituții de învățământ din lume. Tocmai de aceea sute și mii de tineri optează în fiecare an pentru universitățile străine, iar puțini dintre aceștia sunt dispuși să urmeze modelul înaintașilor lor pașoptiști revenind în țară și folosindu-și cunoștințele dobândite în Occident pentru a ajuta la dezvoltarea țării și la trecerea acesteia din plin Ev Mediu în Epoca Modernă.

Prea des cufundați în războiul româno-român și în gâlceava noastră cotidiană, ne preocupă doar câștigarea bătăliilor mărunte și ignorăm că în cele din urmă riscăm că România să piardă războiul. Ori de câte ori comparațiile internaționale ne sunt defavorabile invocăm teoria conspirației și fatalitatea. Poate că ar trebui se ne privim mai des în oglindă pentru a înțelege cu realism ce suntem și unde vrem să ajungem.

De aceea, îmi propun ca într-o serie de articole pornind de la World Competitiveness Yearbook să îmi exprim preocupările cu privire la starea actuală a României, din punct de vedere economic și social. Am spus-o și cu alte ocazii, actuala criză economică globală ar trebui percepută drept “Momentul Zero” pentru că ne dă prilejul să reașezăm societatea și economia românească după principii de creștere și dezvoltare sustenabile. Primul lucru pe care ar trebui să-l acceptăm cu realism ar fi că în România actuala criză economică a fost prilejuită de criza financiară mondială, dar condițiile pentru declanșarea acesteia erau deja manifeste în economie. Parafrazându-l pe Nicolae Bălcescu care spunea ca “Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției românești”, am putea spune că recesiunea globală a fost ocazia crizei românești de a se manifesta pe deplin.

După cum am amintit în 2010 România se clasează pe locul 54 în ceea ce privește nivelul general de competitivitate. Ungaria a urcat trei locuri în clasament până pe poziția 42, după ce în 2009 se clasase pe locul 45, Grecia a urcat șapte poziții după ce a trecut la o reformă radicală a sistemului public, iar Polonia a urcat până pe poziția 32 din 58 de economii analizate. La fel ca în urmă cu un an, Republica Cehă rămâne cea mai competitivă țară din Europa Centrală și de Est, clasându-se pe locul 29 în topul global. Constatam că statele vecine din regiunea noastră, cele cu care suntem comparați pe plan global, dar cu care suntem și în competiție pentru atragerea de investiții, au întreprins reforme care au dus la sporirea competitivității lor pe plan mondial. Remarcam de asemenea ca regiunea CEE nu este omogenă, existând mari diferențe între țări.

Topul IMD rămâne dominat de dinamicele state asiatice, care ocupă primele două locuri în clasamentul global al competitivității, Singapore și Hong-Kong devansând Statele Unite și Elveția, cel mai bine clasat stat european în acest top global.

Vasile Iuga este Country Managing Partner, PwC Romania