Opt sute de ani

Incetul cu incetul, trece si anul 2004. Dincolo de spasmele sale electorale, acest an ne-a adus o veste buna – intrarea in NATO si un moment de meditatie – comemorarea lui Stefan cel Mare. Amandoua evenimentele au ceva in comun. Primul semnifica reintrarea in lumea occidentala, cel putin din punctul de vedere al asigurarilor politico-militare, al doilea – maximumul de efort al romanilor de a fi in si de a fi considerati ca atare, ca apartinatori ai lumii crestine, europene.

Dar 2004 mai are o semnificatie de o importanta covarsitoare pentru trecutul, viitorul si mai ales sanatatea relatiilor dintre partea orientala si cea occidentala a Europei si a lumii crestine. Cu 800 de ani in urma, s-a petrecut cel mai tulbure eveniment din istoria Europei – caderea Constantinopolului sub sabie crestina, cruciata. Jefuirea celui mai mare oras al Europei, distrugerea palatelor si bisericilor nu au insemnat doar un act de barbarie, ci au surpat pentru sute de ani, pana astazi, increderea intre frati, lasand in loc banuiala, dusmania si mai cu seama dispretul. Formele de manifestare a acestor sentimente si atitudini au insemnat pentru unele popoare din partea rasariteana a Europei o suferinta istorica. Cel putin pentru romani, schisma nu a insemnat doar o categorisire, ci si o cauza a nenumarate momente dureroase. Europeni fiind prin natura originii, a civilizatiei, culturii si constructiei de stat, latinii de la Dunare si Carpati s-au vazut prinsi in menghina unei contradictii care nici macar nu era generata de starea lor, ci venea din marea contradictie occidentala putere laica – putere religioasa.

Gesturile si dovezile de apropiere a romanilor de lumea occidentala, inclusiv un ecumenism fara prea multe conditii si complicatii, nu lipsesc in istorie. Un ochi mai putin binevoitor ar spune ca abunda. Insusi Stefan cel Mare a instapanit o larga toleranta confesionala, a colonizat catolici, a atras in Moldova evrei si armeni, iar dialogul sau cu Occidentul a fost atat de intens, incat faptele sale de arme au fost subsumate interesului intregii crestinatati, iar el a primit apelativul onorant de Athleta Christi.

Cat priveste semnele ce vin prin istorie dinspre cealalta parte, n-am putea gasi chiar o mare bunavointa. Pornind de la principiul prin care unde nu exista propriul control acolo era terra deserta, asistam la o ofensiva neintrerupta din partea apuseana, fie prin bratul laic, fie prin cel ecleziastic. Imediat dupa “jefuirea Constantinopolului”, a inceput ofensiva regatului maghiar, regat ce se implica apostolic fata de alte neamuri, cand de fapt primise misiunea apostolica doar fata de propriii supusi, in paralel cu implantarea ordinelor cavaleresti, teutoni si ioaniti, precum si a ordinului monastic al cistercienilor – abatiile de la Igris si Carta. Astazi le consideram fapte civilizatoare, pentru ca astazi Occidentul se afla intr-un net avantaj tehnologic si civilizator. Dar atunci? Atunci nu erau decat fapte de ignorare, in cel mai bun caz, ori de ostilitate fata de ramura rasariteana a aceluiasi crestinism. Din ostilitate, dar mai ales din ignorare, care a ajuns apoi sa genereze ignoranta, lumea orientala a Europei a inceput sa paleasca, sa se impotmoleasca tot mai mult in propriile reguli de supravietuire. La toate acestea s-au adaugat adversarii declarati ai Europei si ai valorilor ei, indiferent cum s-au chemat, mongoli, turci, tatari ori partide unice si revolutionare.

La 800 de ani de la cea mai mare catastrofa interna a lumii europene, noua Europa isi deschide portile catre natiunile din partea sa rasariteana. Este o reparatie istorica, dar inca nu deplina. Mai trebuie infaptuite doua lucruri. Primul: Europa sa ajunga la fruntariile sale adevarate, incluzand si cele doua tari ale Bizantului supravietuitor – Bulgaria si Romania. Al doilea, in momentul de glorie al renasterii Europei, o clipa, o clipa istorica, sa fie daruita recunoasterii contributiei Bizantului la ceea ce este Europa astazi.

Asa, poate, se va trece cu totul in istorie marea tulburare a spiritului, de la 1204. Asa s-ar putea ca Europa sa dureze. Europa despre care suntem convisi ca este “viitorul”. Poate ca n-ar trebui sa se astepte pana atunci. Au trecut deja opt sute de ani.