Optimizarea destinului

Maretia eroilor tragediei antice – asa ne invata teoria clasica – consta in taria cu care acestia isi asuma soarta. Chiar daca omeneste nu li se poate imputa vreo vina, adeseori nefiind nici macar constienti de sacrilegiul savarsit (vezi cazul cras al lui Oedip), ei nu schiteaza nici un gest de revolta impotriva consecintelor provocate prin sfidarea – trufasa, din perspectiva olimpiana (hybris inseamna trufie, aroganta, infumurare) – a unor legi neinduratoare; iar lantul nenorocirilor isi urmeaza implacabil cursul, spre deznodamantul prestabilit prin vointa divina. Menit sa le insufle spectatorilor compasiune fata de victimele indreptatitei razbunari (nemesis) a zeilor si sa-i ajute la propria lor purificare (catharsis) de orice pasiuni josnice, teatrul antic cultiva astfel o atitudine stoica in raport cu destinul, manifestata prin acceptarea fatalitatii ca un dat primordial, obiectiv, inexorabil.

Cat de departe suntem astazi de o asemenea seninatate inteleapta! Cu vreo doi ani in urma, la un hotel din Berlin, m-am dezechilibrat in timp ce ma aflam sub dus si, urmarit de clipa nefasta, am alunecat, am cazut pe spate si m-am ciocnit zdravan cu capul de perete. M-am ales astfel cu o comotie cerebrala care m-a tintuit la pat cateva saptamani bune. Din fericire, accidentul nu s-a soldat cu urmari mai grave; dupa primele zile, cand inca nu era prea limpede daca ma voi alege ori ba cu ceva sechele, cativa prieteni, animati, desigur, de cele mai bune intentii, m-au sfatuit totusi sa cer despagubiri din partea proprietarului hotelului. Pe el nu-l costa nimic, ziceau, precis are o asigurare pentru astfel de cazuri, iar tie cateva miare nu ti-ar strica deloc! Nereusind nicicum sa-i conving ca nu mi se parea firesc sa dau vina pe altcineva pentru faptul de a-mi fi pierdut echilibrul, am recurs la explicatii mai prozaice – comoditatea, lehamitea la gandul de a umbla dupa avocati si prin tribunale, absenta martorilor si, nu in ultimul rand, neglijenta mea proprie. Intr-adevar, nu avusesem prezenta de spirit de a reclama imediat in scris la receptia hotelului ca dusul nu era asigurat cu un maner de care sa te poti prinde la o adica, sau ca apa amestecata cu sapun, adunata in cuva din pricina scurgerii infundate, imi favorizase derapajul: dar ma intreb cine s-ar fi gandit la una ca asta, in momentele de panica de dupa accident – singur, intr-un oras strain, cand prima mea grija, fireasca, fusese sa ajung cat mai repede la un medic.
De la o vreme incoace, lumea pare sa fi uitat ca viata nu poate fi optimizata la nesfarsit, ca nu pot fi eliminate complet din amalgamul cotidian necazul, riscul, ceasul rau, ghinionul, nenorocirea, catastrofa. Pe langa asigurarile ajunse clasice – de viata, de accident, de boala, de pensie, de invaliditate, de inmormantare, de furt, de incendiu, de inundatii, de grindina, de cutremur s.a. – are loc o goana ametitoare dupa cele mai exotice subiecte si forme de garantare a bunastarii si a confortului fizic si mental. Oamenii ridica pretentii nemasurate, convinsi ca totul li se cuvine si ca, de vreme ce au ajuns sa traiasca in mileniul al treilea, au un drept garantat la fericire continua si deplina. Departe de mine dorinta de a pleda pentru fatalism sau resemnare, dar cred ca ideea unei asigurari totale tine din capul locului de domeniul utopiei. Ea pare sa fi dat nastere mai nou unei mentalitati viciate, vindicative, conform careia pentru orice disconfort, deranjament, neplacere, suparare, suferinta, paguba trebuie gasit neaparat un vinovat, un tap ispasitor, un platnic. Ramai uneori surprins sa descoperi in cate locuri se considera necesara afisarea de inscriptii menite sa avertizeze pe eventualii reclamanti ca, pentru cutare sau cutare fapte, subiecte sau obiecte, cei presupusi a fi responsabili isi declina orice raspundere – pentru hainele lasate la garderoba, pentru obiectele de valoare uitate intr-o camera de hotel, pentru integritatea fizica a celor care s-ar aventura iarna pe aleile neintretinute ale unui parc, pentru autenticitatea numerelor anuntate drept castigatoare la loterie, pentru efectele secundare ale unor riscante aplicatii pe calculator, si pentru cate altele.
Bineinteles ca cel putin doua tagme – cea a societatilor de asigurare si cea a birourilor de avocati -, care traiesc mai mult decat regeste pe socoteala acestei duble isterii (pentru ele, o adevarata mana cereasca!), sunt cele care o si cultiva cu mult sarg si ingeniozitate. Se pare ca in S.U.A., de pilda, chiar avocatii te indeamna sa dai pe unul sau pe altul in judecata, obligandu-se sa suporte paguba in caz ca pierd procesul, dar incasand un comision substantial – uneori, de ordinul sutelor de milioane – daca il castiga. Si intrucat numarul pricinilor referitoare la prezent nu poate fi marit totusi la infinit, face acum scoala dezgroparea de cazuri din trecutul mai apropiat sau mai departat. Un teren exploziv si plin de capcane, a carui explorare a si dat nastere la controverse fierbinti privind distribuirea rolurilor intre victime si faptasi, definirea de reguli universal valabile sau trasarea unor ultime hotare, de necontestat, in timp si in spatiu. Este un joc strategic hazardat, pe care fiecare epoca si fiecare continent ar fi in masura sa-l configureze dupa o logica proprie, dar pe care unii par foarte zoriti sa-l transeze definitiv in favoarea campionilor efemeri ai clipei prezente.
Mi-l imaginez pe Ahile, eroul aheilor, cum – prada maniei sale cumplite la vestea mortii lui Patrocle -, in loc sa-l provoace la lupta pe Hector, se prezinta la un birou de avocatura din Olimp, decis sa le ceara troienilor cateva milioane de drahme drept despagubire. Si-l vad mai apoi incheind cu agentia privata a lui Hermes un supercontract de asigurare, pentru cazul stupid ca sageata lui Paris l-ar nimeri cumva tocmai in proverbialul sau calcai… Ehei, fratilor, ce epopee pe cinste s-ar putea scrie!

Munchen, 15 iunie 2006