ORA DE FILM/ Fără fundal

Lansat in România pe fundalul succesului pe care l-a cunoscut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, “Eu când vreau să fluier, fluier” a beneficiat de un capital uriaș de atenție din partea mass-media, dar și de inevitabilele contrareacții aduse tocmai de premiile importante pe care le-a obținut. Cu alte cuvinte, atunci când un film românesc vine cu premii (mari!) de la un festival internațional foarte important – ceea ce s-a tot intâmplat, slavă Domnului, in ultimii ani – fiecare spectator așteaptă de la filmul respectiv să-i implinească așteptările, cu alte cuvinte să-i poată da el, din nou, propriul premiu, in virtutea satisfacției pe care i-a provocat-o. Dacă nu se intâmplă așa, reacția va fi imediată și usturătoare: “Cum adică, porcăria asta a fost premiată?”, “Ăia la festival sunt obosiți rău, nu au habar de premii” sau, mai ales, se va relua refrenul justițiar indignat: “Alte filme românești despre țigani și mizerie?”. Discuția despre așteptările majorității spectatorilor români, care incă nu cunosc distincția fundamentală in judecarea oricărui produs artistic: intre cum se spune și ce se spune, ar fi mult prea lungă și, deși necesară, nu-și are locul aici. Pentru că ceea ce este cu adevărat șubred in argumentația celor revoltați impotriva mizeriei este judecarea la pachet a tuturor filmelor noi pe motiv de subiect, indiferent de valoarea lor. Să ne amintim că filme complete, adevărate, puternice, precum “Moartea domnului Lăzărescu” și “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” au fost atacate tocmai pentru că au subiecte total incomode pentru spectatorul care așteaptă de la film culori pastel și balonașe roz de săpun… Revenind la filmul de debut al lui Florin Șerban, păcatul lui nu este deloc faptul că spune o poveste despre un erou aflat in penitenciar. Istoria filmului și a teatrului nu constituie deloc o succesiune de personaje cosmetizate ca in reclamele la șampon sau in telenovele, care surâd larg și se mișcă grațios prin decoruri spațioase, pline de lumină și veselie. In ceea ce privește povestea in sine – a unui personaj care cedează psihic chiar inaintea liniei de sosire – alegerea subiectului nu e cu nimic greșită. Abia modul in care este construit filmul are probleme, “Eu când vreau să fluier, fluier” fiind un straniu amestec de dialoguri neverosimile, de greșeli narative, de piste lăsate neexplicate, de motivații absente, sugerate mult prea vag și de aceea supuse unei ambiguități permanente, pe scurt o colecție de hibe de scenariu combinată, in ciuda acestor hibe, cu o certă autenticitate și charismă a personajului principal, care se desprinde, si(n)gur și copleșitor, de confuzia care-l inconjoară. La starea de nelămurire generală a privitorului contribuie și sinopsisul filmului, care creează așteptări false. Se menționează acolo ceva despre o poveste de dragoste – care poveste de dragoste? Fantasmele tânărului pe punctul de a fi eliberat, impresionat de frumusețea unei studente venite să aplice chestionare in penitenciar pot fi considerate un love story? Nu prea, având in vedere reacțiile contradictorii ale fetei care se trezește intr-o situație absolut oribilă. Și apropo, reacții corect prezentate, pentru că a fi cu ciobul la gât, la discreția unui om pentru care scara de valori este cu totul alta decât a omului obișnuit (neconstrâns de privarea de libertate și sălbăticia unui mediu precum penitenciarul) reprezintă pentru o femeie un moment care doar in melodramele cinematografice poate implica vreo urmă de romantism. Apoi, sunt multe lucruri care figurează in poveste cu pretenția de a fi subințelese, dar care logic nu se susțin deloc. Care este, de fapt, motivul pentru care băiatul a ajuns in inchisoare? Sigur, se poate deduce că, dacă a stat inchis de la 14 la 18 ani, e vorba despre un penitenciar pentru minori și că nu a făcut vreo crimă, ci mai curând vreo infracțiune comună de tipul spargere sau furt din buzunare. De asemenea, se pune intrebarea: unde și cu cine a stat fratele mai mic in cei patru ani? Mama fiind absentă, adică rămasă in Italia cu vreun amant, după cum reiese din film, rămâne tatăl, menționat insă o singură dată, in treacăt, intr-un dialog hilar: “Tata e in spital? De ce, e bolnav?” Să zicem… Ce ne facem insă cu faptul că, eliberat vremelnic in urma presiunii pe care o creează, puștiul conduce mașina de parcă in penitenciare se organizează cursuri intensive de șofat? Pe lângă dialogurile butucănoase și rareori verosimile, probleme ar mai fi și cu faptul că personajul mamei este creat scenaristic din tușe extrem de sărace in conținut (compensate doar de finețea nuanțelor cu care o actriță cu flerul interpretativ al Clarei Vodă a știut să-și imbogățească eroina in cele două scene cheie in care apare), că directorul inchisorii, personaj extrem de ofertant in context, dar deloc exploatat, așa că nu-i prea lasă mare lucru de făcut unui actor de excepție precum Mihai Constantin, iar studenta Adei Condeescu este un personaj cu funcție mai curând de obiect al dorinței, in care ricoșează frustrările protagonistului. Așa că din film rămâne puternic și cuceritor doar eroul, Silviu, investit de George Piștereanu cu atâta frenezie și grație incât compensează hotărât toate poticnelile ansamblului. Tânărul actor este atât de sigur pe jocul său și atât de curajos in a exclude (in ciuda lipsei de experiență, dar in virtutea unui talent special) tot ceea ce nu i s-ar părea plauzibil, incât reușește să te farmece și să te țină atent in permanență, ba chiar să devieze povestea inspre o proiecție interesantă. Ceea ce salvează filmul lui Florin Șerban (in ciuda slăbiciunilor vizibile ale scenariului său) de la mediocritatea corectă și călduță a altor pelicule românești recente este acest personaj tânăr și proaspăt, care aleargă cu sufletul la gură, intr-un zbucium sufletesc continuu, rămânându-ți definitiv in memorie. Insă el aleargă, din păcate, pe un fundal neglijat – și, din acest motiv, grosier. E ca și cum un pictor talentat și repezit a inceput cu personajul principal, l-a construit superb, apoi s-a plictisit și a inghesuit in fundal niște tușe grotești și neterminate, pe post de personaje secundare doar cu numele, ale căror chipuri nu se rețin, in ciuda filmării redundante din aceleași câteva unghiuri. Păcat de acest tablou care putea fi excepțional, pentru că a impus un actor pe care abia așteptăm să-l revedem in alte filme și ne-a făcut să intuim că Florin Șerban știe și poate să spună mult mai mult decât a reușit, una peste alta, aici…

“Eu când vreau să fluier, fluier”– Producție România, 2010. Regia: Florin Șerban. Cu: George Piștereanu, Ada Condeescu, Clara Vodă, Mihai Constantin, Marian Bratu. Premiera: 26 martie. Distribuit de: Metropolis Film.

ANDREEA CHIRIAC-HENTEA (n. 21 ianuarie 1970, Bucuresti), absolventa (1994) a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Universitatea Bucuresti. A fost redactor cultural la “Tineretul Liber”, “Cotidianul” si “Ziarul de Duminica”, specializându-se in critica de film, semnând si in publicatii de specialitate precum “Pro Cinema”, “Re:publik”, “Apropo”, “ProTV Magazin”, “The One”, “Playboy”. A facut parte din staff-ul TIFF – editiile din 2007 si 2008 – ca redactor principal al caietului festivalului. Din 2009 colaboreaza tot la o rubrica de film la Radio România Cultural.